mă aflu în seara asta aici, pe acest podium, alături de Allen Say, fiindcă în felul acesta cercul călătoriei mele se închide cu adevărat. Allen avea doisprezece ani când aveam şi eu. Trăia în Shibuya, acel Altundeva străin unde m-am dus cu bicicleta în copilărie. Era unul dintre Ceilalţi, unul dintre Diferiţi, unul dintre copiii cu ochi negri în uniforme bleumarin, iar eu eram pe atunci prea timidă ca să fac altceva decât să mă opresc lângă şcoala lor, la marginea curţii, să zâmbesc sfios şi să mă întreb ce fel de viaţă duceau.

Acum pot să-i spun lui Allen ceea ce-aş fi vrut să-i pot spune atunci: Watashi-no tomodachi des’. Te salut, prietene.

 

Am fost întrebată dacă Medalia Newbery e, de fapt, o povară ciudată, având în vedere că presupune o mare răspundere. Dacă nu cumva te paralizează, dacă nu te temi că n-o să fii în stare să te ridici la nivelul standardelor pe care le reprezintă.

În cazul meu, e exact invers. Cred că Medalia Newbery din 1990 m-a eliberat şi m-a făcut să-mi asum riscul eşecului.

Au existat oameni care şi-au asumat ei înşişi acest risc cu mine, bineînţeles. Unul dintre ei a fost editorul meu, Walter Lorraine, care, din câte ştiu, nu s-a temut niciodată să rişte. Walter ţine mai mult la ce are de spus o carte decât la posibilitatea de-a o transforma în animal de jucărie, calendar sau film.

Şi Comitetul Newbery a avut curaj. Existau pe listă cărţi care i-ar fi făcut pe membrii lui să se simtă mai în siguranţă. Cărţi mai confortabile. Cărţi mai familiare. Au plecat într-o călătorie dincolo de tărâmul Uniform cu această carte şi cred că se cuvine să fie foarte mândri c-au făcut-o.

La fel ca voi toţi. Daţi-mi voie să spun două cuvinte pentru cei de-aici care desfăşoară o muncă atât de periculoasă.

Bărbatul căruia i-am spus Dăruitorul i-a transferat băiatului cunoaştere, istorie, amintiri, culori, durere, râs, iubire şi adevăr. Ori de câte ori puneţi o carte în mâna unui copil, faceţi acelaşi lucru.

E foarte riscant.

Dar ori de câte ori un copil deschide o carte, el împinge în lături poarta care-l desparte de Altundeva. Iar asta îi dă de ales. Îi dă libertate.

Sunt lucruri magnifice şi minunat de nesigure.

 

Mi-aţi făcut o mare onoare, şi încă în două rânduri. E imposibil să-mi exprim recunoştinţa pentru asta. Poate că singura cale e, de fapt, să mă întorc la Boston, la biroul meu, la masa mea de lucru, şi să mă reapuc de muncă, în speranţa că orice voi face pe viitor va justifica investiţia de încredere pe care-o reprezintă această medalie.

Mai curg şi alte râuri.

 

Lois Lowry

iunie 1994