Mă gândesc la asta, iar gândul se transformă într-un şuvoi care intră în cursul unui râu deja învolburat şi doldora de amintiri, gânduri şi idei care prind să se îmbine şi să se întrepătrundă. Iar râul începe să caute un loc unde să se reverse.

Când Jonas se întâlneşte cu Dăruitorul pentru prima dată şi încearcă să priceapă ce se află în faţa lui, îi spune derutat:

— Credeam că suntem numai noi. Credeam că există doar acum.

Când m-am apucat să scriu Darul lui Jonas, am creat – aşa cum fac în fiecare carte – o lume care exista doar în închipuirea mea, lumea lui „numai noi şi doar acum“. Am încercat să fac lumea lui Jonas să pară confortabilă, familiară şi sigură, şi m-am străduit să-l seduc pe cititor. M-am sedus în acelaşi timp şi pe mine. Lumea aceea chiar era bună. Am lăsat deoparte toate lucrurile de care mă tem şi care-mi displac – violenţa, prejudecăţile, sărăcia şi nedreptatea şi chiar am presărat un strop de bună-cuviinţă, fiindcă mi-a surâs ideea.

Un copil a subliniat, într-o scrisoare, că oamenii din lumea lui Jonas nu trebuiau nici măcar să spele vasele.

Era foarte, foarte tentant să las lucrurile aşa.

Numai că n-am fost niciodată o scriitoare de poveşti. Iar dacă am învăţat ceva de la râul acela de amintiri, este că nu putem trăi într-o lume împrejmuită de ziduri, într-o lume de tip „numai noi şi doar acum“, în care să fim la fel şi să ne simţim în siguranţă. Ar trebui să facem prea multe sacrificii. Bogăţia culorilor şi diversitatea ar dispărea. N-ar mai fi nevoie de sentimente pentru semeni. Opţiunile ar deveni ceva învechit.

Pe lângă asta, în copilărie mersesem cu bicicleta Altundeva şi-mi plăcuse, dar nu avusesem curajul să-i spun nimănui. Aşa că era momentul.

O scrisoare pe care am păstrat-o foarte mult timp e de la un copil care mi-a citit cartea Anastasia Krupnik. Copilul – o fetiţă pe nume Paula din Louisville, Kentucky – mi-a scris după cum urmează:

„Mi-a plăcut mult cartea pe care-ai scris-o despre Anastasia şi familia ei, fiindcă m-a făcut să râd de fiecare dată când am citit-o. Mi-a plăcut mai ales unde scrii că Anastasia nu vrea un frăţior fiindcă trebuie să cureţe mereu după el şi să-i schimbe scutecele când mama şi tata nu sunt acasă, şi că nu-i place să-i facă baie, să fie atentă la el mereu şi să-l culce în fiecare seară când mama se duce la lucru…“

Şi-acum iată ce e fascinant: Nimic din ceea ce povesteşte fetiţa nu se întâmplă în carte. Aşa cum facem toţi, ea şi-a adus propria viaţă în paginile cărţii. A găsit un loc, un loc în paginile unei cărţi, care e ecoul propriei frustrări şi al propriilor sentimente.

Exact acelaşi lucru se petrece – aşa cum speram – cu Darul lui Jonas.

Aceia dintre voi care se aşteptau să vin aici în seara asta şi să dezvălui „adevăratul” final şi interpretarea „corectă” a finalului o să fie dezamăgiţi. Nu există aşa ceva. Există un final corect pentru fiecare dintre noi, iar el depinde de propriile noastre convingeri şi speranţe.

Daţi-mi voie să vă spun cum arată finalurile „corecte” ale câtorva dintre numeroşii copii care mi-au scris.

De la un elev de clasa a şasea: „Cred că în perioada când au călătorit au făcut-o în cerc. Când au ajuns Altundeva, era, de fapt, chiar comunitatea lor, însă între timp acceptaseră amintirile şi toate sentimentele care le însoţesc…”

De la un altul: „Jonas a fost un fel de Iisus, fiindcă a preluat durerea tuturor celor din comunitate, în aşa fel încât să nu trebuiască să sufere nimeni. Şi chiar la sfârşitul cărţii, când Jonas şi Gabe au ajuns în locul pe care-l ştiau drept Altundeva, ai descris acel Altundeva de parc-ar fi fost raiul.”

Iată încă unul: „Pe mulţi oameni pe care-i cunosc sfârşitul acesta i-ar enerva, dar nu şi pe mine. Mie mi-a plăcut foarte mult. În primul rând fiindcă mi-am impus să văd în Darul lui Jonas o lectură fericită. Am decis că eroii reuşiseră. Reuşiseră să ajungă în trecut. Am decis că trecutul era lumea noastră, iar viitorul era lumea lor. Erau lumi paralele.”

În fine, de la un elev de clasa a şaptea: „M-a surprins foarte mult că la sfârşit au murit pur şi simplu. A fost nasol. Ai fi putut să-i ţii în viaţă, zic eu.”

Foarte puţini cred că a fost nasol. Majoritatea cititorilor tineri care mi-au scris au sesizat magia călătoriei în cerc. Adevărul care înseamnă că plecăm şi ne întoarcem, şi că locul unde ne întoarcem e altfel, cum suntem de fapt şi noi. Poate că şi eu călătoresc tot în cerc. Lucrurile se adună şi se întregesc.

Şi iată cum arată locul unde m-am întors:

Fiica aceea care era cu mine şi m-a privit îngrozită în ziua când am căzut victimă concepţiei de tip „numai noi şi doar acum“ (şi când n-am dat doi bani pe ce se întâmpla în Oklahoma, Alabama sau Indiana) a fost prima persoană care a citit manuscrisul cărţii Darul lui Jonas.

Colega de cămin şi de facultate care era „diferită” trăieşte, din câte-am aflat, foarte fericită în New Jersey, împreună cu o altă femeie. Pot doar să sper că ne-a iertat pe acelea dintre noi care am fost necoapte într-o vreme cu mai multe spaime şi mai puţine lumini.

Fiul meu şi Margret, soţia lui din Germania – cea care mi-a amintit ce important e să ne spunem mereu poveştile, indiferent cât e de dureros –, au acum o fetiţă care va fi primitoarea tuturor amintirilor lor. Fiica lor a zburat peste Atlantic de trei ori înainte să împlinească şase luni. E de aşteptat ca nepoatei mele să nu-i fie niciodată frică de Altundeva.

Carl Nelson, bărbatul care a pierdut culorile, dar nu şi amintirea lor, este figura de pe coperta primei ediţii cartonate a cărţii. El a murit în 1989, dar a lăsat o vibrantă moştenire de tablouri. Unul dintre ele se află acum la mine acasă.

Şi-mi face mare plăcere să