până la genunchi şi mocasini. Fumăm toate ţigări Marlboro, împletim – de obicei, ciorapi cu modele romboidale pentru iubiţii noştri – şi jucăm bridge. Uneori învăţăm; şi luăm note mari fiindcă suntem crema cremei, şefele de promoţie şi şefele de clasă provenite din liceele de pe întreg cuprinsul Statelor Unite.

Una dintre fetele din cămin nu e ca noi, celelalte. Nu poartă aceeaşi „uniformă”. Poartă blugi în loc de fuste, nu-şi ondulează părul, nu împleteşte ciorapi şi nu joacă bridge. Nu se întâlneşte cu băieţi, nu merge la petreceri şi la ceaiuri.

Este o fată isteaţă, o studentă bună şi o persoană destul de plăcută, dar e diferită, de parc-ar veni de pe altă lume, iar asta ne face să nu ne simţim în largul nostru. Reacţionăm cu un soi de cruzime stupidă. N-o tachinăm şi n-o chinuim, facem ceva şi mai rău: o ignorăm. Ne prefacem că nu există. Într-un cămin mic locuit de paisprezece tinere, o facem pe una dintre ele invizibilă.

Într-un fel, făcând abstracţie de ea, ne simţim confortabil, familiar, în siguranţă.

Mă mai gândesc uneori la ea, odată cu trecerea anilor. Gândurile acelea – trecătoare, dar pline de o căinţă profundă – pătrund în torentul râului.

 

În vara lui 1979, sunt trimisă de o revistă pentru care lucrez pe o insulă din Atlantic, undeva în dreptul statului Maine, ca să scriu un articol despre un pictor care trăieşte acolo de unul singur. Petrec mult timp cu acest bărbat şi vorbim îndelung despre culori. Mi-e clar că deşi sunt o persoană foarte vizuală – o persoană care vede şi ştie să aprecieze forma, compoziţia şi culoarea –, capacitatea acestui bărbat de-a vedea culori o depăşeşte cu mult pe-a mea.

Îl fotografiez cât timp stau acolo şi păstrez o copie a unei fotografii pentru mine, fiindcă există pe faţa lui – în ochii lui – ceva care nu-mi dă pace.

Mai târziu, aflu că a orbit.

Mă gândesc la el – îl cheamă Carl Nelson – din când în când. Fotografia lui stă deasupra biroului meu. Mă întreb cum s-o fi simţit când a pierdut culorile pentru care simţea o asemenea pasiune. Uneori încep să fantazez şi-mi doresc ca el să fi făcut o vrajă şi să-mi fi dăruit mie capacitatea de-a vedea în felul acela.

Se formează un bulbuc, un firicel de apă care se va prelinge în râu.

 

În 1989, mă duc într-un mic sat din Germania ca să iau parte la nunta unuia dintre fiii mei. Într-o biserică veche, băiatul se însoară cu Margret a lui în cadrul unei ceremonii ţinute într-o limbă pe care n-o vorbesc şi n-o înţeleg.

Însă una dintre părţile ceremoniei e în engleză. O femeie stă în balconul vechii biserici din piatră şi cântă cuvintele din Biblie: Încotro vei merge tu, voi merge şi eu. Poporul tău va fi şi poporul meu. Ce mică a ajuns lumea, îmi spun, uitându-mă în biserică la mulţimea de oameni adunaţi acolo, care le urează fericire fiului meu şi proaspetei lui soţii – le urează în limba lor, cum o fac şi eu în a mea. Fiecare dintre noi face parte din poporul celuilalt, mă trezesc spunându-mi.

 

Nu simţiţi că şi amintirea aceasta e un curs de apă care se uneşte acum cu râul?

 

Încă un fragment. Tatăl meu, care se-apropie de nouăzeci de ani, se află într-un azil de bătrâni. Fratele meu şi cu mine i-am atârnat fotografii de familie pe pereţii camerei. În timpul unei vizite, el şi cu mine discutăm despre oamenii din fotografii. Unul dintre aceşti oameni e sora mea, primul copil al părinţilor, care a murit de tânără din cauza unui cancer. Tatăl meu se uită la fotografie şi zâmbeşte.

— Ea e sora ta, spune el. Ea e Helen.

Pe urmă adaugă puţin nedumerit, dar deloc trist:

— Nu prea mai ţin minte ce i s-a-ntâmplat.

Putem uita durerea, îmi spun. Şi e confortabil că suntem în stare s-o facem.

Dar în acelaşi timp mă întreb pentru o clipă: Oare e sigur să faci asta, să uiţi?

Incertitudinea aceasta se varsă la rându-i în râul de gânduri care se va transforma în carte.

 

1991. Sunt undeva într-o sală. Am vorbit mult despre cartea mea, Number the Stars, care a primit Medalia Newbery în 1990. O femeie ridică mâna. Când îi vine rândul să pună întrebarea, scoate un oftat foarte puternic şi spune:

— De ce trebuie să povestim despre Holocaustul ăsta la nesfârşit? Chiar e nevoie?

Îi răspund cum mă pricep mai bine – citând-o, de fapt, pe nora mea germană, care mi-a zis cândva: „Nimeni nu ştie mai bine decât noi, germanii, că lucrul ăsta trebuie spus întruna.“

Dar mă gândesc la întrebarea ei – şi la răspunsul meu – vreme îndelungată. Nu cumva, mă întreb, jucându-mă de-a avocatul diavolului, lumea ar fi mai confortabilă dac-am uita de Holocaust? Şi-mi mai aduc o dată aminte cât de mult încercaseră părinţii mei să-mi asigure o copilărie confortabilă, familiară şi sigură, ocrotindu-mă de Altundeva. Însă ţin minte şi că reacţia mea fusese să deschid uşa o dată şi încă o dată şi încă o dată. Instinctul meu fusese încercarea unui copil de-a vedea cu ochii lui ce se afla dincolo de zid.

Gânditul în sine devine un alt afluent al râului de gânduri care va crea Darul lui Jonas.

 

Iată o altă amintire. Stau într-un separeu cu fiica mea într-un mic local din Beacon Hill unde luăm prânzul adeseori. Un televizor merge pe fundal, în spatele barului, ca de obicei. Ea şi cu mine vorbim. Deodată, o opresc cu un gest, „Ssst“, fiindcă am auzit un fragment dintr-o ştire şi ţin morţiş să aud şi restul. Cineva a intrat într-un fast-food cu o armă automată şi a ucis la întâmplare mai mulţi oameni. Fiica mea se opreşte din vorbit şi aşteaptă, cât timp eu ascult restul.

Pe urmă mă destind. Şi-i spun pe un ton uşurat:

— E-n regulă. Era în Oklahoma. (Sau poate c-o fi fost Alabama. Ori Indiana.)

Fiica mea mă priveşte siderată de oroarea căreia i-am dat glas.

Cât de confortabil m-am simţit pentru o clipă, preferând să-mi pese doar de zona care mi-e familiară. Şi cum m-am