În spatele lui, pe distanţe uriaşe în timp şi spaţiu, din locul pe care-l părăsise, i se păru că aude iarăşi muzică. Dar poate că era doar un ecou.

DISCURSUL DE ACCEPTARE DE LA NEWBERY

„Cum ştiţi de unde să-ncepeţi?“ m-a întrebat cândva o fată într-o sală de clasă, după ce le vorbisem elevilor despre scrierea cărţilor. Am ridicat din umeri, am zâmbit şi i-am spus că pur şi simplu încep oriunde simt că e bine.

În seara aceasta, simt că e bine să încep citând un fragment din Darul lui Jonas, o scenă din perioada în care băieţelul Jonas începe să se aplece cu mai mare atenţie asupra unei vieţi care până atunci fusese foarte superficială, constatând că propriul trecut se întinde în urmă mai mult decât ştiuse vreodată şi că are consecinţe mai importante decât bănuise.

„… iar acum văzu cu totul altfel râul lat şi familiar de lângă potecă. Văzu toată lumina, culoarea şi istoria pe care le conţinea şi le ducea pe apele lui leneşe. Şi îşi dădu seama că existau un Altundeva de unde venea şi un Altundeva spre care se îndrepta.“

Fiecărui autor i se pune în repetate rânduri o întrebare de care probabil că am ajuns să ne temem cel mai mult: CUM ŢI-A VENIT IDEEA?

Dăm răspunsuri uşurele şi rapide, fiindcă sunt şi alte mâini ridicate, şi alţi copii din public care aşteaptă.

În seara asta aş vrea să renunţ la obişnuita lejeritate şi superficialitate şi să încerc să vă vorbesc despre originea acestei cărţi. Asta seamănă un pic cu momentul în care micul Jonas se uită în apele râului şi-şi dă seama că apele acelea duc cu ele tot ce-a venit dintr-un Altundeva. Poate un izvor la început, ieşind zgomotos din măruntaiele pământului; pe urmă un firicel dintr-un gheţar; un pârâu de munte care se adaugă pe parcurs; şi fiecare afluent care aduce cu el crâmpeie şi bucăţi de trecut, din îndepărtatele şi nenumăratele Altundeva-uri – toate împletindu-se şi întâlnindu-se în cursul principal.

Pentru mine, afluenţii sunt amintiri dintre care am ales câteva. O să vă vorbesc despre ele în ordine cronologică. Trebuie să mă întorc mult în timp. Şi să încep cu patruzeci şi şase de ani în urmă.

În 1948, am unsprezece ani. Am plecat cu mama, cu sora şi cu fratele meu ca să fim cu tata, care se află la Tokio de doi ani şi-o să mai rămână câţiva.

Trăim acolo, în centrul acelui uriaş oraş japonez, într-o mică enclavă americană cu nume american: Washington Heights. Locuim într-o casă în stil american, cu vecini americani, iar mica noastră comunitate are un cinematograf propriu, unde rulează filme americane; i se adaugă o bisericuţă, o mică bibliotecă şi o şcoală elementară, astfel încât cartierul este, în multe privinţe, o copie a unui sat din Statele Unite.

(Mai târziu, adultă fiind, aveam să-mi întreb mama de ce locuiserăm acolo, în loc să profităm de ocazia de-a trăi în rândurile comunităţii japoneze, de-a face cunoştinţă cu un stil diferit de viaţă şi de-a avea parte de el. Mama a fost surprinsă de întrebarea mea. A spus că locuiserăm acolo fiindcă era confortabil. Era familiar. Şi eram în siguranţă.)

La unsprezece ani, nu sunt un copil din cale-afară de aventuros, şi nici rebel. Însă curioasă am fost dintotdeauna.

Am o bicicletă. În repetate rânduri – şi de nenumărate ori fără ca părinţii să ştie –, ies cu bicicleta pe poarta din spate a gardului care împrejmuieşte comunitatea noastră americană confortabilă, familiară, sigură. Cobor un deal cu bicicleta fiindcă sunt curioasă şi intru în acest fel într-o zonă din Tokio care e nefamiliară, vag inconfortabilă şi poate chiar lipsită de siguranţă, dar cu o viaţă trepidantă.

E un cartier pe nume Shibuya. E plin de magazine, oameni, cinematografe, vânzători ambulanţi şi se bucură de agitaţia de zi cu zi a vieţii japoneze.

Ţin minte şi-acum, după atâţia ani, mirosurile: peşte, îngrăşăminte şi mangal; sunetele: muzică şi păcănitul saboţilor de lemn, al bastoanelor de lemn şi al roţilor de lemn; şi culorile: îmi amintesc de bebeluşii şi copiii mici îmbrăcaţi în roşu, portocaliu şi roz aprins (cei mai mulţi), dar ţin minte şi uniformele bleumarin ale elevilor: străinii care sunt de vârsta mea.

Cutreier prin Shibuya zi de zi în perioada aceea când am unsprezece, doisprezece şi treisprezece ani. Îmi place contactul cu zona, îmi plac vigoarea, stridenţa şi gălăgia; totul e într-un contrast deplin cu viaţa mea.

Dar nu vorbesc cu nimeni. Nu sunt înspăimântată de oamenii aceştia care sunt atât de diferiţi de mine, sunt pur şi simplu timidă. Mă uit la copiii care strigă şi se joacă la şcoală, copii de vârsta mea, care se uită şi ei la mine; dar nu vorbim niciodată.

Într-o după-amiază stau la un colţ de stradă, când o femeie întinde mâna, îmi atinge părul şi spune ceva. Dau înapoi uimită, fiindcă nu ştiu bine limba şi-o înţeleg greşit. Mi se pare c-a zis Kirai-des, ceea ce înseamnă că nu-i place de mine; sunt stingherită şi derutată, şi mă întreb unde am greşit; în ce fel m-am făcut de râs.

Pe urmă, după o clipă, îmi dau seama de greşeală. De fapt, femeia a spus Kirei-des. A zis că sunt drăguţă. Şi mă uit după ea în mulţime, măcar ca să-i zâmbesc şi poate chiar să-i spun „mulţumesc”, dacă reuşesc să-mi înfrâng timiditatea şi să-i vorbesc. Dar s-a făcut nevăzută.

Ţin minte clipa asta, secunda în care nu reuşesc să comunic, iar ea mi se întoarce în minte de-a lungul anilor. Poate că acesta e locul de unde izvorăşte râul.

În 1954 şi 1955, sunt în anul întâi la facultate şi trăiesc într-un cămin foarte mic, de fapt, o casă transformată în cămin, cu alte paisprezece fete. Semănăm foarte mult între noi: purtăm aceleaşi haine, pulovere de caşmir şi fuste de lână cadrilată, ciorapi