Jonas coborî şi o lăsă să cadă în zăpadă. Pentru o clipă, se gândi ce uşor i-ar fi să se lase să cadă lângă ea şi să se abandoneze împreună cu Gabriel moliciunii zăpezii, întunericului nopţii, liniştii calde a somnului.

Dar bătuse atâta drum. Trebuia să încerce să meargă mai departe.

Îşi lăsase amintirile în urmă, renunţând la ocrotire ca să se întoarcă la oamenii din comunitatea lui. Oare îi rămăsese vreo fărâmă de amintire? Mai putea să se agaţe de un ultim strop de căldură? Mai avea tăria să Dăruiască? Mai era Gabriel în stare să Primească?

Îşi apăsă mâinile pe spatele lui Gabriel şi încercă să-şi amintească strălucirea soarelui. Preţ de o clipă, păru să nu primească nimic, ceea ce însemna că nu mai avea niciun dram de putere. Pe urmă văzu un licăr brusc şi simţi că limbile mici ale căldurii încep să prindă formă şi să-i lângă picioarele şi gleznele. Îşi simţi faţa cum începe să lucească, în timp ce pielea rece şi încordată a braţelor şi a mâinilor i se destindea. O fracţiune de secundă, vru să păstreze totul pentru el şi să se scalde în lumina soarelui, neîmpovărat de nimic şi de nimeni.

Însă momentul trecu şi fu urmat de un îndemn, de o nevoie, de dorinţa pătimaşă de-a împărţi căldura cu singura persoană rămasă şi pe care-o iubea. Pradă durerii provocate de efort, transferă cu forţa amintirea căldurii în corpul firav şi tremurător pe care-l ţinea în braţe.

Gabriel se mişcă. Pentru o clipă, căldura şi tăria recăpătată îi învioră pe amândoi, în timp ce stăteau îmbrăţişaţi în zăpada orbitoare.

Jonas începu să urce dealul.

Amintirea fu chinuitor de scurtă. Abia dacă-şi târâse picioarele câţiva metri prin noapte când dispăru, iar lui şi lui Gabriel li se făcu frig din nou.

Însă acum mintea lui Jonas începuse să lucreze. Faptul că se încălzise, fie şi pentru câteva clipe, risipise letargia şi resemnarea, redându-i dorinţa de-a supravieţui. Prinse să meargă mai repede deşi nu-şi mai simţea picioarele. Însă dealul era afurisit de abrupt; Jonas fu împiedicat de zăpadă şi de propria vlăguială. Mai merse puţin, după care se poticni şi căzu în faţă.

În genunchi, incapabil să se ridice, Jonas încercă pentru a doua oară. Conştiinţa lui se agăţă de un crâmpei dintr-o altă amintire caldă şi se strădui din răsputeri s-o ţină în loc, s-o mărească şi să i-o transmită lui Gabriel. Starea de spirit i se îmbunătăţi şi tăria îi crescu datorită căldurii de moment, aşa că se ridică în picioare. Gabriel se mişcă din nou, cum stătea lipit de el, când simţi că începe să urce.

Însă amintirea se risipi, făcând să-i fie şi mai frig decât înainte.

Măcar dac-ar fi avut timp să primească mai multă căldură de la Dăruitor înainte să evadeze! Poate că acum i-ar fi rămas mai mult. Însă n-avea rost să se gândească la cum ar fi putut să fie. Acum trebuia să se concentreze doar asupra felului în care îşi mişca picioarele, asupra încălzirii lui Gabriel şi a sa, şi asupra înaintării.

Urcă, se opri şi produse iarăşi o scurtă încălzire a amândurora, cu un mic crâmpei de amintire care părea mai mult ca sigur ultimul care-i rămăsese.

Vârful dealului părea teribil de departe, iar Jonas nu ştia ce se întindea dincolo de el. Însă tot ce-i rămânea de făcut era să continue. Îşi târî picioarele mai departe.

Pe când se apropia în sfârşit de vârful dealului, începu să se întâmple ceva. Nu-i era mai cald – la drept vorbind, parcă se simţea mai amorţit şi-i era mai frig. Nici osteneala nu dispăru; dimpotrivă, avea plumb în picioarele îngheţate şi obosite, pe care de-abia mai putea să şi le mişte.

Însă începu, dintr-odată, să se simtă fericit. Începu să-şi aducă aminte de vremurile fericite. Îşi aminti de părinţii şi de sora lui. Îşi aminti de prietenii lui, Asher şi Fiona. Îşi aminti de Dăruitor.

Amintirile bucuriei îl năpădiră pe nepusă masă.

Ajunse în locul unde dealul lua forma unei creste şi simţi că pământul de sub picioarele lui acoperite de zăpadă devine din nou orizontal. Nu mai avea de urcat.

— Aproape c-am ajuns, Gabriel, şopti Jonas, simţindu-se foarte sigur pe el, fără să ştie de ce. Ţin minte locul ăsta, Gabe.

Şi chiar aşa era. Însă nu era capturarea unei aduceri aminte străvezii şi împovărătoare, ci altceva. Ceva pe care Jonas putea să-l păstreze. O amintire a lui şi doar a lui.

Îl îmbrăţişă pe Gabriel şi-l frecă energic, încălzindu-l, ca să-l ţină în viaţă. Vântul era fioros de rece. Zăpada i se învârtejea în jur, înceţoşându-i vederea. Însă undeva în faţă, dincolo de furtuna orbitoare, Jonas ştia că-i aşteptau căldura şi lumina.

Folosindu-şi ultimele puteri, precum şi cunoaşterea specială pe care-o avea undeva în străfunduri, găsi sania care-i aştepta în vârful dealului. Mâinile lui amorţite căutară frânghia.

Se instală pe sanie şi-l strânse pe Gabe mai aproape. Dealul era abrupt, însă zăpada era moale şi fină ca pudra, iar Jonas ştiu că de data asta nu aveau să existe nici gheaţă, nici căzături, nici dureri. În trupul lui îngheţat, inima bătea în ritmul speranţei.

Începură coborârea.

Jonas simţi cum îşi pierde cunoştinţa şi se căzni cu toată fiinţa să rămână drept pe sanie, strângându-l pe Gabriel şi având grijă să nu păţească nimic. Tălpicile despicau zăpada, iar vântul îi biciuia faţa, pe când goneau amândoi în linie dreaptă printr-o crăpătură care părea să ducă spre destinaţia finală, spre locul despre care Jonas simţise dintotdeauna că-l aştepta, spre Altundeva-ul care le adăpostea viitorul şi trecutul.

Se sili să deschidă ochii în timp ce mergeau la vale, tot mai la vale, alunecând cu sania, şi dintr-odată văzu luminile şi le recunoscu. Ştia că străluceau în ferestrele camerelor, că erau luminile roşii, albastre şi galbene care sclipeau în copaci, în acele locuri unde familiile creau şi păstrau amintiri, unde sărbătoreau iubirea.

La vale, tot mai la vale, din ce în ce mai repede. Deodată, Jonas înţelese cu siguranţă şi cu bucurie că undeva mai jos, în faţa lor, îl aşteptau; şi că-l aşteptau