acestea erau lucruri noi pentru Jonas. După o viaţă de monotonie şi previzibil, era înfiorat de surprizele care-l aşteptau după fiecare cotitură a drumului. Încetini de mai multe ori ca să se uite fascinat la florile de câmp sau de pădure, ca să se bucure de sunetele guturale ale unei păsări necunoscute din apropiere sau pur şi simplu ca să vadă cum răsucea vântul frunzele din copaci. În timpul celor doisprezece ani din comunitate, nu avusese parte niciodată de asemenea momente simple de fericire deplină.

Însă tot acum înăuntrul lui creşteau spaime şi deznădejdi. Cea mai insistentă dintre noile lui temeri era să nu moară de foame şi el, şi Gabriel. Acum că se îndepărtaseră de terenurile cultivate, era aproape cu neputinţă să găsească de mâncare. Terminaseră puţinii cartofi şi morcovi pe care-i strânseseră de pe ultimul lot agricol, iar acum le era foame întruna.

Jonas îngenunche lângă un curs de apă şi încercă fără succes să prindă un peşte cu mâna. Frustrat, azvârli câteva pietre în apă, ştiind chiar în timp ce făcea asta că era inutil. În cele din urmă, pradă disperării, meşteri un năvod improvizat, înfăşurând marginile păturii lui Gabriel în jurul unui băţ curbat.

După nenumărate încercări, Jonas prinse în năvod doi peşti argintii care se zbăteau. Îi despică folosind o piatră ascuţită şi înfulecă împreună cu Gabriel zdrenţele de carne crudă. Pe urmă mâncară amândoi nişte fructe de pădure şi încercară, fără sorţi de izbândă, să prindă o pasăre.

Noaptea, pe când Gabriel dormea lângă el, Jonas rămase treaz, chinuit de foame, şi-şi aminti de viaţa în comunitate, unde mesele erau aduse la fiecare locuinţă, în fiecare zi.

Încercă să folosească puterea diminuată a memoriei ca să recreeze mesele şi izbuti să obţină câteva crâmpeie mici, care-l stârniră: banchete cu bucăţi uriaşe de carne friptă, petreceri aniversare cu torturi cu glazură groasă, precum şi fructe zemoase, luate din copaci, încălzite de soare şi pârguite.

Însă când crâmpeiele de amintire se şterseră, Jonas rămase cu un gol dureros, care-i rodea stomacul. Îşi aminti, brusc şi violent, de acel episod din copilărie când fusese dojenit fiindcă folosise incorect o expresie. Expresia fusese „a muri de foame“. N-ai fost niciodată în pericol să mori de foame, i se spusese. Şi nici n-o să fii vreodată.

Acum însă era. Dac-ar fi rămas în comunitate, n-ar fi fost. Era simplu ca bună ziua. Cândva tânjise după posibilitatea de-a alege. Apoi, când posibilitatea i se ivise, alesese greşit: preferase să plece. Iar acum era în pericol să moară de foame.

Dar dac-ar fi rămas…

Gândurile i se înlănţuiră mai departe în minte. Dac-ar fi rămas, ar fi cunoscut foamea sub alte forme. Ar fi dus o viaţă în care i-ar fi fost mereu foame de sentimente, de culori, de iubire.

Iar Gabriel? Pentru Gabriel n-ar fi existat niciun fel de viaţă. Aşa că, la urma urmelor, nici nu prea avusese de ales.

Îi era tot mai greu să meargă pe bicicletă, fiindcă puterile îi slăbiră din cauza lipsei de mâncare, iar băiatul îşi dădu seama că se apropia ceva ce dorea să vadă de mult timp: dealuri. Glezna sucită îi zvâcnea pe când apăsa pe pedală într-un efort aproape supraomenesc.

Iar vremea continua să se schimbe. Plouă timp de două zile. Jonas nu văzuse niciodată ploaia, deşi avusese adeseori parte de ea prin intermediul amintirilor. Îi plăcuseră ploile acelea şi savurase senzaţia de nou, dar acum era altceva. Lui şi lui Gabriel li se făcuse frig, le intrase umezeala în oase şi le era greu să se usuce, chiar şi atunci când ieşea soarele.

Gabriel nu plânsese în timpul călătoriei lungi şi înfricoşătoare. Acum însă o făcu. Plânse din cauză că-i era foame şi frig, şi fiindcă se simţea teribil de slăbit. Jonas plânse şi el – din aceleaşi motive, plus unul. Plânse fiindcă se temea că nu avea să-l poată salva pe Gabriel. De el însuşi încetase să-i pese.

 

 

CAPITOLUL 23

 

Jonas era din ce în ce mai sigur că destinaţia se afla undeva în faţă, la mică distanţă, în noaptea care se apropia. Însă niciunul dintre simţuri nu-i dădea vreo confirmare. Nu vedea nimic înainte, în afara panglicii nesfârşite a drumului care cotea şi se unduia în unghiuri mici. Şi nu auzea niciun sunet în faţă.

Cu toate acestea, o simţea – simţea că nu mai era mult până Altundeva. Dar nu prea mai spera să ajungă acolo. Speranţele i se micşorară şi mai mult când o ceaţă albă şi groasă începu să se răsucească în aerul tare şi rece.

Învelit în pătura care nu-l păzea de frig, Gabriel stătea cu umerii căzuţi, tremurând în tăcere în scaunul de copil. Jonas opri bicicleta ostenit, îl ridică şi-şi dădu seama cu inima frântă cât de frig îi era lui Gabe şi cât de mult slăbise.

În picioare în mormanul rece sloi care-i creştea în jurul picioarelor amorţite, Jonas îşi deschise vestonul, îl ţinu pe Gabriel la pieptul lui gol şi se înveliră amândoi cu pătura zdrenţuită şi murdară. Gabriel se mişcă încet, se lipi de Jonas şi scânci uşor în liniştea din jur.

Ca prin ceaţă, dintr-o amintire aproape uitată şi la fel de nedesluşită ca substanţa care-i învăluia, Jonas îşi aduse aminte ce era albeaţa aceea.

— Îi spune zăpadă, Gabe, şopti el. Fulgi de zăpadă. Cad de sus din cer şi sunt foarte frumoşi.

Nu primi răspuns din partea copilului care fusese cândva atât de curios şi de vioi. Jonas se uită pe întuneric la căpşorul care i se sprijinea de piept. Părul creţ al lui Gabriel era spălăcit şi murdar, iar lacrimile lăsaseră urme pe praful de pe obrajii lui palizi. Avea ochii închişi. Pe când Jonas se uita la el, un fulg coborî din cer şi fu prins preţ de o clipă în fluturarea delicată a genelor.

Frânt de oboseală, Jonas se urcă la loc pe bicicletă. În faţa lui se ridica un deal abrupt. Ar fi fost greu de urcat pe el şi în condiţii de vreme bună. Însă acum zăpada tot mai mare acoperea drumul îngust şi făcea imposibilă deplasarea. Roata din faţă înaintă imperceptibil, în timp ce Jonas