Cel mai mult îl înspăimântau avioanele. Trecuseră între timp mai multe zile – Jonas le pierduse socoteala. Călătoria devenise mecanică: somn ziua, la adăpostul tufişurilor şi al copacilor; găsirea apei; împărţirea atentă a resturilor de mâncare, la care se adăuga ce mai găsea Jonas pe câmp. Şi kilometrii fără număr, înghiţiţi noaptea cu bicicleta.

Muşchii picioarelor i se încordaseră. Când dădea să se culce, îl dureau. Dar erau mai puternici, iar Jonas se oprea mult mai rar să se odihnească. Uneori făcea o pauză şi-l ridica pe Gabriel pentru o scurtă dezmorţire, alergând împreună cu el în întuneric, pe drum sau pe câmp. Dar de fiecare dată când se întorcea, îl fixa în scaun pe copilul care nu se plângea şi se suia la loc pe bicicletă, iar picioarele îi erau gata de drum.

Prin urmare, avea destulă tărie şi nu-i mai trebuia ceea ce-ar fi putut să-i ofere Dăruitorul dac-ar fi avut timp.

Însă când veneau avioanele, îşi dorea să fi putut primi curajul.

Jonas ştia că erau avioane de căutare. Zburau atât de jos, încât îl trezeau cu zgomotul motoarelor, iar uneori, când îşi ridica privirile înfricoşate din locul unde stătea ascuns, aproape că vedea chipurile celor care-l căutau.

Ştia că aceştia nu distingeau culorile, iar carnea lor, la fel ca buclele de păr auriu ale lui Gabriel, era o serie de pete cenuşii profilate pe frunzişul incolor. Însă îşi aminti de la orele de ştiinţă şi tehnologie de la şcoală că avioanele de căutare foloseau dispozitive de depistare termică de natură să identifice căldura corpului omenesc şi să le găsească pe cele două fiinţe pitite între tufe.

Aşa stând lucrurile, ori de câte ori auzea zgomotul avioanelor, Jonas se întindea spre Gabriel şi-i transmitea amintiri despre zăpadă, păstrând unele şi pentru el. Se răceau împreună, iar după ce plecau avioanele, tremurau zdravăn şi se ţineau în braţe unul pe altul, până-i apuca iarăşi somnul.

Uneori, pe când grăbea transferul de amintiri spre Gabriel, Jonas simţea că amintirile erau mai superficiale, un pic mai slabe decât fuseseră înainte. Era exact ceea ce spera, lucrul pe care-l pusese la cale cu Dăruitorul: ca pe măsură ce se îndepărta de comunitate, să se debaraseze de amintiri şi să le lase în urmă, în folosul oamenilor. Acum însă, când avea nevoie de ele – când veneau avioanele –, încerca din răsputeri să se agaţe de ceea ce încă mai avea – de frig – şi să-l folosească pentru supravieţuirea lor.

De obicei, avioanele veneau ziua, când cei doi se ascundeau. Însă Jonas era cu ochii-n patru şi noaptea, pe drum, ciulind mereu urechea ca să desluşească eventualul zgomot al motoarelor. Asculta chiar şi Gabriel, care striga uneori „Avion! Avion!“ înainte ca zgomotul înfricoşător să ajungă la urechile lui Jonas. În cazul în care căutătorii de la bordul avioanelor apăreau noaptea, cum se întâmpla uneori, când cei doi erau pe bicicletă, Jonas se grăbea până la cel mai apropiat copac sau tufiş, se azvârlea pe jos şi se răcea şi pe sine, şi pe Gabriel. Însă câteodată lipsea foarte puţin să fie descoperiţi.

Pe când pedala noapte de noapte, prin locurile pustii, având comunităţile mult în spate şi fără semne de prezenţă omenească în jur sau în faţă, Jonas era în permanenţă vigilent, căutând cea mai apropiată ascunzătoare în eventualitatea că zgomotul motoarelor s-ar fi auzit din nou.

Dar frecvenţa avioanelor se rări. Aparatele se iviră mai rar, iar când totuşi o făcură, zburară mai repede, ca şi cum căutarea ar fi devenit doar formală şi lipsită de speranţă. În cele din urmă, trecură o zi şi o noapte întreagă în care nu-şi mai făcură apariţia deloc.

CAPITOLUL 22

Acum peisajul se schimba. Schimbarea era subtilă şi greu de observat la început. Drumul era mai îngust şi denivelat, ceea ce însemna, probabil, că lucrătorii rutieri nu aveau grijă de el. Dintr-odată, era mai greu să-ţi păstrezi echilibrul pe bicicletă, din cauză că roata din faţă trecea peste pietre şi crăpături.

Într-o noapte Jonas căzu, fiindcă bicicleta i se oprise brusc, ciocnindu-se de un bolovan. Îl prinse din instinct pe Gabriel, iar noucopilul, legat strâns de scăunel, scăpă teafăr şi se alese doar cu o sperietură când bicicleta se prăbuşi într-o parte. Însă Jonas îşi suci glezna, îşi zdreli genunchii, iar sângele i se prelinse prin pantalonii rupţi. Se îndreptă săgetat de durere, ridică bicicleta şi-l linişti pe Gabe.

Temător, începu să pedaleze şi pe timp de zi. Dăduse uitării frica de căutători, care părea să se fi micşorat odată rămasă în trecut. Însă acum apăreau temeri noi; peisajul nefamiliar adăpostea pericole ascunse, necunoscute.

Copacii deveniră mai numeroşi, iar pădurile din apropierea drumului erau întunecate şi pline de mistere. Acum cei doi vedeau mai multe cursuri de apă şi se opreau adeseori ca să bea. Jonas îşi spăla cu grijă genunchii răniţi, chircindu-se de durere când atingea carnea vie. Durerea constantă a gleznei umflate se domolea când o cufunda în apa rece care ţâşnea prin albiile înguste de la marginea drumului.

Era conştient, de puţină vreme, că siguranţa lui Gabriel depindea în întregime de tăria lui neîntreruptă.

Văzură amândoi prima lor cascadă şi, tot pentru prima dată, animale sălbatice.

— Avion! Avion! strigă Gabriel, iar Jonas se întoarse repede printre copaci, deşi nu mai văzuse avioane de câteva zile, iar acum nu auzise vreun zgomot de motor.

După ce se opri cu bicicleta în tufişuri şi se întoarse să-l înşface pe Gabe, văzu că braţul dolofan al micuţului arăta spre cer.

Îngrozit, îşi ridică privirile, dar nu dădu de niciun avion. Deşi nu mai văzuse aşa ceva niciodată, o identifică din amintirile lui tot mai estompate, căci Dăruitorul i le transmisese de multe ori. Era o pasăre.

După puţin timp, se iviră multe păsări pe drum, ridicându-se în aer şi chemându-se una pe alta. Cei doi văzură şi căprioare, iar o dată, la marginea drumului, uitându-se la ei curioasă şi netemătoare, o vietate mică, roşiatic-cafenie, cu o coadă groasă, căreia Jonas nu-i ştia numele. Pedală mai încet şi se uită la vietatea care-i întoarse privirea până când, la un moment dat, se întoarse şi dispăru în pădure.

Toate