ştia) despre cum fusese ziua. În apropiere, Gabriel se juca fericit pe podea, flencănind pe limba lui de copil mic, uitându-se bucuros din când în când spre Jonas, evident încântat să vadă că se întorsese după noaptea pe care-o petrecuse pe neaşteptate altundeva decât în locuinţă.

Tata îşi coborî privirile spre copil.

— Simte-te bine, puiuţ, spuse el. E ultima ta noapte ca musafir aici.

— Cum adică? îl întrebă Jonas.

Tata suspină dezamăgit.

— Mă rog, ştii că nu era aici când te-ai întors de dimineaţă, fiindcă l-am dus să stea la Centrul de Creştere peste noapte. Cum tu erai plecat, mi s-a părut o ocazie bună să fac o-ncercare. Mai ales că dormise buştean.

— Şi n-a mers bine? întrebă Mama cu compasiune.

Tata râse amar.

— Eufemistic spus. A fost un dezastru. Se pare c-a plâns toată noaptea. Cei din schimbul de noapte n-au ştiut ce să-i mai facă. Când am ajuns eu la lucru, chiar erau la capătul puterilor.

— Gabe, neastâmpărat mic ce eşti, îl muştrului în joacă Lily pe copilaşul zâmbitor, care se juca pe jos.

— Prin urmare, continuă Tata, bineînţeles c-a trebuit să luăm o hotărâre. Chiar şi eu am votat pentru punerea pe liber a lui Gabriel la întâlnirea de după-amiază.

Jonas îşi puse jos furculiţa şi-şi privi ţintă tatăl.

— Punerea pe liber? întrebă el.

Tata dădu din cap.

— Chiar am încercat tot ce se putea, nu?

— Într-adevăr, încuviinţă categoric Mama.

Lily îşi exprimă şi ea acordul printr-un semn din cap.

Jonas se strădui să-şi păstreze un glas cât mai calm cu putinţă.

— Când? se interesă el. Când o să fie pus pe liber?

— Mâine dimineaţă la prima oră. Trebuie să-ncepem pregătirile pentru Ceremonia de Numire, aşa că ne-am zis c-ar fi bine să ne luăm de-o grijă din capul locului. Aşa că mâine dimineaţă, adio, Gabe, spuse săltăreţ Tata cu vocea lui blândă.

 

Jonas ajunse pe malul celălalt al râului, se opri câteva clipe şi se uită în urmă. Comunitatea în care îşi dusese întreaga viaţă era undeva în urmă şi dormea. Odată cu zorii, viaţa ordonată şi disciplinată de care avusese parte dintotdeauna avea să-şi reia cursul, dar fără el. Era o viaţă unde nu exista nimic neaşteptat. Sau neconvenabil. Sau neobişnuit. O viaţă fără culoare, durere sau trecut.

Jonas reîncepu să pedaleze cu putere şi-şi continuă drumul. Nu era prudent să petreacă mult timp privind în urmă. Se gândi la regulile pe care le încălcase deja – suficiente ca să fie condamnat, dacă-l prindeau.

În primul rând, părăsise locuinţa pe timp de noapte. O abatere majoră.

În al doilea rând, îşi însuşise din mâncarea comunităţii – un delict foarte grav, chiar dacă luase doar resturi lăsate pe treptele locuinţelor ca să fie ridicate de Debarasori.

În al treilea rând, furase bicicleta tatălui său. Ezitase pentru o clipă, stând lângă suport pe întuneric, nedorind nimic care era al Tatei şi în acelaşi timp neştiind dacă putea merge comod cu bicicleta mai mare, după ce se obişnuise atât de bine cu a lui.

Dar trebuia s-o facă, fiindcă avea scăunelul pentru copil fixat în partea din spate.

Iar Jonas îl luase şi pe Gabriel.

 

Simţi căpşorul lovindu-i spatele şi ciocnindu-se încet de el, în timp ce pedala mai departe. Gabriel dormea dus, fixat bine în scăunelul pentru copil. Înainte să părăsească locuinţa, Jonas îşi apăsase mâinile pe spatele lui Gabe şi-i transmisese cea mai liniştitoare amintire pe care putuse s-o scoată la iveală: un hamac care se legăna uşor sub nişte palmieri, undeva pe-o insulă, pe înserat, cu sunetul ritmic al apei leneşe ale cărei valuri lingeau hipnotic o plajă din apropiere. În timp ce amintirea se scurgea din el în noucopil, simţise cum somnul lui Gabe devenea mai destins şi mai profund. Copilul nici nu se clintise când Jonas îl ridicase din pătuţ şi-l aşezase cu grijă în scaunul fixat de bicicletă.

Jonas ştia că mai avea doar câteva ore din noapte înainte ca oamenii să-şi dea seama că fugise. Aşa că pedală voiniceşte, în acelaşi ritm, trăgând de el să nu obosească pe măsură ce treceau minutele şi kilometrii. Nu avusese timp să primească amintirile despre tărie şi despre curaj, pe care se bazau el şi Dăruitorul. Aşa că se bizui pe ce avea şi speră să-i fie de-ajuns.

Ocoli comunităţile mărginaşe şi locuinţele lor întunecate. Treptat, distanţele dintre comunităţi crescură, cu porţiuni tot mai lungi de drum pustiu. Începură să-l doară picioarele; pe urmă, odată cu trecerea timpului, aproape că nu şi le mai simţi.

În zori, Gabriel începu să se agite. Se aflau într-un loc izolat; câmpiile de fiecare parte a drumului erau presărate, ici şi colo, cu pâlcuri de copaci. Jonas văzu un curs de apă şi se îndreptă spre el, tăind o pajişte brăzdată de făgaşe şi plină de denivelări. Gabriel, care între timp se trezise de tot, chicoti din cauză că bicicleta îl hâţâna încoace şi-ncolo.

Jonas îl dezlegă pe Gabe, îl dădu jos de pe bicicletă şi-l privi cum cercetează cu încântare iarba şi crenguţele. Ascunse cu grijă bicicleta în tufişurile dese.

— Masa de dimineaţă, Gabe!

Despachetă o parte din hrană şi mâncă împreună cu micuţul. Pe urmă umplu ceaşca pe care-o luase de-acasă cu apă din pârâu şi i-o întinse lui Gabriel să bea. Bău şi el însetat, apoi se aşeză lângă apă şi se uită la bebeluş cum se juca.

Era vlăguit. Ştia că trebuia să doarmă, odihnindu-şi muşchii şi pregătindu-se să petreacă şi mai multe ore pe bicicletă. Nu era prudent să călătorească în timpul zilei.

Aveau să înceapă să-l caute nu peste multă vreme.

Găsi un loc bine ascuns printre copaci, îl luă pe noucopil cu el şi se întinse pe jos, cu Gabriel în braţe. Gabe se zbătu din răsputeri, de parcă s-ar fi luptat în joacă, aşa cum o făcuse cu Jonas în locuinţă, printre gâdilături şi râsete.

— Îmi pare rău, Gabe, îi zise Jonas. Ştiu că e dimineaţă şi că de-abia te-ai trezit. Dar acum trebuie să dormim.

Lipi trupul micuţului de-al lui şi-i masă un pic spatele. Îi vorbi murmurat şi liniştitor lui Gabriel. Pe urmă îşi apăsă mâinile pe el şi-i transmise amintirea unei osteneli profunde şi mulţumite. După o clipă, Gabriel îşi lăsă capul moale, iar apoi şi-l odihni pe pieptul lui Jonas.

Fugarii dormiră împreună în