— Oricum, n-o să sufle-o vorbă nimănui, spuse Jonas, sigur pe el. N-o să atragă atenţia asupra proastei mele creşteri, fiindcă asta i-ar pune într-o lumină proastă ca părinţi. Şi oricum, sunt cu toţii atât de prinşi cu Ceremonia, încât probabil că nici n-o să observe că nu sunt acolo. Acum, c-am ajuns Doişpear şi sunt în timpul pregătirii, nu mai trebuie să stau cu cei din grupa mea de vârstă. Aşa că Asher o să creadă că sunt cu părinţii sau cu tine…

— Iar părinţii o să creadă că eşti cu Asher sau cu mine…

Jonas ridică din umeri.

— O să treacă ceva timp pân-o să-şi dea seama că de fapt nu sunt acolo.

— Iar între timp noi doi o să fim pe drum de mult.

Dis-de-dimineaţă, Dăruitorul avea să-i comande un vehicul cu şofer Vorbitorului. Vizita frecvent celelalte comunităţi şi se întâlnea cu Vârstnicii; răspunderile lui acopereau toate regiunile înconjurătoare. Aşa că nu avea să fie un demers neobişnuit.

De obicei, Dăruitorul nu lua parte la Ceremonia din decembrie. Anul trecut fusese prezent cu ocazia alegerii lui Jonas, în care jucase un rol important. Însă în mod normal viaţa lui era separată de cea a comunităţii. Nimeni nu avea să-i comenteze absenţa sau decizia de-a pleca tocmai în acea zi.

La sosirea vehiculului cu şofer, Dăruitorul avea să-l trimită pe acesta din urmă să-i facă un serviciu oarecare. Pe durata absenţei lui, avea să-l ajute pe Jonas să se ascundă în portbagajul vehiculului. Băiatul urma să aibă la el un sac cu de-ale gurii pe care Dăruitorul avea să le păstreze de la propriile mese în următoarele două săptămâni.

Ceremonia avea să înceapă, cu întreaga comunitate de faţă, moment în care Jonas şi Dăruitorul aveau să-şi vadă de drum.

Pe la prânz, avea să se constate absenţa lui Jonas, ceea ce avea să provoace griji serioase. Ceremonia nu avea să fie întreruptă – o asemenea măsură ar fi fost de negândit. Însă aveau să fie trimişi căutători în comunitate.

Când bicicleta şi hainele lui Jonas vor fi fost găsite, Dăruitorul avea să se-ntoarcă. Între timp, Jonas avea să-şi continue singur călătoria spre Altundeva.

La înapoiere, Dăruitorul avea să-i găsească pe membrii comunităţii pradă derutei şi panicii. Puşi în faţa unei situaţii cu care nu mai avuseseră de-a face niciodată şi neavând amintiri în care să caute alinare sau înţelepciune, aceştia nu aveau să ştie ce să facă şi aveau să-i ceară sfatul.

Dăruitorul avea să intre în Auditoriu, pe care oamenii nu-l vor fi părăsit încă. Avea să urce pe scenă şi să le solicite atenţia.

Apoi avea să anunţe solemn că Jonas dispăruse în apele râului. Şi avea să dea imediat semnalul de începere pentru Ceremonia Pierderii.

— Jonas, Jonas, aveau să spună cu toţii cu voce tare, la fel cum rostiseră cândva numele lui Caleb.

Dăruitorul avea să conducă intonarea. Împreună, oamenii aveau să facă în aşa fel încât prezenţa lui Jonas să se şteargă treptat din viaţa lor, pe măsură ce-i pronunţau numele la unison mai încet, cu tot mai multă blândeţe, până când băiatul avea să dispară, până când în locul lui avea să rămână doar câte-un murmur, pentru ca în cele din urmă, la sfârşitul acelei zile lungi, să fie plecat pentru totdeauna, fără să mai fie pomenit vreodată.

Atenţia oamenilor avea să se întoarcă spre misiunea copleşitoare de-a purta singuri povara amintirilor. Iar Dăruitorul avea să-i ajute.

— Da, înţeleg c-o să aibă nevoie de tine, spusese Jonas la sfârşitul discuţiei lor îndelungate, când puseseră la cale planul. Dar o să am şi eu. Te rog, vino cu mine.

Ştiu răspunsul chiar din momentul în care îşi rosti rugămintea pentru ultima dată.

— Îţi sunt recunoscător, Jonas, fiindcă fără tine n-aş fi putut descoperi calea prin care să fac lucrurile să se schimbe. Însă acum rolul tău e să scapi. Iar rolul meu e să rămân.

— Dar nu vrei să fii cu mine, Dăruitorule? îl întrebă Jonas întristat.

Dăruitorul îl strânsese în braţe.

— Te iubesc, Jonas, spuse el. Dar am un alt loc unde trebuie să ajung. După ce termin ce am de făcut aici, vreau să fiu cu fiica mea.

Jonas privise în podea cu nişte ochi trişti. În clipa aceea, îşi ridică privirile uluit.

— N-am ştiut că ai o fiică, Dăruitorule! Mi-ai spus c-ai avut o consoartă. Însă n-am ştiut nimic de fiica ta.

Dăruitorul zâmbi şi încuviinţă din cap. Pentru prima dată în atâtea şi-atâtea luni petrecute împreună, Jonas îl văzu arătând cu adevărat fericit.

— O chema Rosemary, spusese Dăruitorul.

CAPITOLUL 21

O să meargă. O s-o facă să meargă, îşi tot spuse Jonas pe întreaga durată a zilei.

Însă în seara aceea lucrurile se schimbară. Totul – sumedenia de lucruri pe care le puseseră la cale atât de minuţios – se duse de râpă.

În seara aceea, Jonas se văzu nevoit s-o şteargă. Îşi părăsi locuinţa imediat după lăsarea întunericului, când comunitatea se linişti. Era nespus de periculos, fiindcă o parte din echipele de muncitori erau încă la lucru, dar se mişcă pe furiş şi în linişte, ţinându-se în întuneric şi croindu-şi drum spre râu, pe lângă locuinţele întunecate şi Piaţa Centrală pustie. Dincolo de Piaţă zări Casa Bătrânilor, cu Anexa în spate, profilându-se pe cerul nopţii. Dar nu se putu opri acolo. Nu avea timp. Acum fiecare minut conta, şi fiecare minut trebuia să-l ducă mai departe de comunitate.

Ajunse pe pod, aplecat asupra ghidonului, pedalând cu nădejde. Jos, la mare distanţă, văzu apa neagră şi învolburată a râului.

Lucru de mirare, nu simţi nici frică, nici părere de rău pentru că lăsase-n urmă comunitatea. Simţi, în schimb, o tristeţe foarte adâncă fiindcă îşi abandonase cel mai bun prieten. Ştia că trebuia să tacă mâlc dat fiind că evadarea era extrem de periculoasă; dar se întoarse cu inima şi cu mintea şi speră că, înzestrat cu darul de a auzi dincolo, Dăruitorul avea să ştie că Jonas îşi luase rămas-bun.

Totul începu în timpul mesei de seară. Membrii unităţii familiale mâncau împreună, ca de obicei: Lily îndrugând vrute şi nevrute, Mama şi Tata rostind obişnuitele comentarii (şi minciuni, Jonas