— Dacă pleci, dacă te duci dincolo, dacă ajungi Altundeva, înseamnă că membrii comunităţii o să trebuiască să poarte ei înşişi povara amintirilor pe care le-ai găzduit în numele lor. Cred că pot s-o facă şi c-o să dobândească o anume înţelepciune. Însă o să le fie nemaipomenit de greu. Când am pierdut-o pe Rosemary acum zece ani, iar amintirile ei s-au întors la oameni, aceştia au intrat în panică. Şi au fost extrem de puţine amintiri, prin comparaţie cu ale tale. Când amintirile tale o să se-ntoarcă, oamenii o să aibă nevoie de-ajutor. Ţii minte cum te-am ajutat la-nceput, când primirea amintirilor era un lucru nou pentru tine?

Jonas dădu din cap.

— La început a fost înfricoşător. Şi m-a durut rău.

— Atunci ai avut tu nevoie de mine. Acum o să aibă ei.

— N-are rost. O să găsească pe cineva care să-mi ia locul. O să aleagă un nou Primitor.

— Nu e nimeni gata să intre-n pregătire în clipa asta. A, sigur, o să grăbească selecţia, normal. Dar nu-mi vine-n minte niciun alt copil care să aibă calităţile de care e nevoie…

— Există o mică persoană de sex femeiesc cu ochi deschişi la culoare. Dar e abia Şesară.

— Da, aşa e. Ştiu la cine te gândeşti. O cheamă Katherine. Dar e prea tânără. Aşa c-o să fie siliţi să ducă povara amintirilor.

— Vreau să vii şi tu, Dăruitorule, îl rugă Jonas.

— Nu, trebuie să rămân aici, spuse ferm Dăruitorul. Şi vreau s-o fac, Jonas. Dacă vin cu tine şi împreună le luăm întreaga protecţie de amintiri, Jonas, în comunitate n-o să mai existe nimeni care să-i ajute. O să se prăbuşească-n haos. O să se distrugă singuri. Nu, nu pot să vin.

— Dăruitorule, ţie şi mie nu trebuie să ne pese de ceilalţi, îi sugeră Jonas.

Dăruitorul se uită la el cu un zâmbet întrebător. Jonas îşi plecă încet capul. Bineînţeles că trebuia să le pese. Acesta şi nu altul le era rostul.

— Şi-n orice caz, Jonas, oftă Dăruitorul, să ştii că n-aş rezista, sunt foarte slăbit. Ţi-am spus că nu mai văd culorile?

Lui Jonas i se frânse inima. Întinse o mână după mâna Dăruitorului.

— Ai culorile, îi zise acesta. Ai totodată curaj. Eu o să te-ajut să ai şi tărie.

— Acum un an, îi reaminti Jonas, când de-abia devenisem Doişpear şi tocmai văzusem prima culoare, mi-ai spus că pentru tine începutul fusese altfel. Dar că nu aveam cum să-nţeleg.

Dăruitorul se lumină.

— E-adevărat. Şi ştii ceva, Jonas? Cu toate cunoştinţele pe care le ai acum, cu toate amintirile, cu atâtea şi-atâtea lucruri pe care le-ai învăţat, tot n-o să-nţelegi. Şi asta din cauză că am fost un pic egoist. N-am vrut să-ţi dau şi ţie. Am vrut să păstrez totul pentru mine până la sfârşit.

— Ce să păstrezi?

— Când eram un băieţandru mai mic decât tine, am început să-mi dau seama. Ei bine, în cazul meu n-a fost vorba de văzut dincolo. A fost altceva. Am auzit dincolo.

Jonas se încruntă, încercând să pătrundă taina.

— Şi ce-ai auzit? întrebă el.

— Muzică, spuse Dăruitorul zâmbind. Am început să aud ceva cu totul remarcabil, care se numeşte muzică. O să-ţi dăruiesc o parte înainte să plec.

Jonas clătină categoric din cap.

— Nu, Dăruitorule, zise el. Vreau s-o păstrezi, să rămână la tine şi s-o ai după ce-o să plec eu.

A doua zi dimineaţă Jonas se duse acasă, îşi salută vesel părinţii şi minţi fără efort despre noaptea plină şi plăcută de care avusese parte.

Tatăl lui zâmbi şi minţi, tot fără efort, despre ziua plină şi plăcută pe care-o petrecuse.

Cât timp stătu la şcoală şi-şi făcu lecţiile, Jonas se tot gândi la plan. Părea uimitor de simplu. Jonas şi Dăruitorul îl cercetaseră îndelung, stând până-n creierii nopţii.

În următoarele două săptămâni, dat fiind că se apropia Ceremonia din decembrie, Dăruitorul avea să-i transfere lui Jonas toate amintirile legate de curaj şi de tărie pe care le avea. Jonas urma să aibă nevoie de ele ca să găsească acel Altundeva despre care amândoi erau siguri că exista. Cei doi ştiau că avea să fie o călătorie foarte anevoioasă.

Pe urmă, în toiul nopţii de dinaintea Ceremoniei, Jonas avea să plece pe furiş din locuinţă. Probabil că asta avea să fie partea cea mai primejdioasă, fiindcă părăsirea domiciliului pe timp de noapte era o încălcare gravă a regulamentului pentru toţi cetăţenii, dacă nu era vorba de o îndatorire oficială.

— O să plec la miezul nopţii, spuse Jonas. Până atunci, Debarasorii vor fi terminat de strâns resturile mesei de seară, iar cei de la Întreţinerea Drumurilor nu-şi încep lucrul atât de devreme. Aşa că n-o să mă vadă nimeni, asta dacă n-o să iasă cineva din casă pentru vreo urgenţă.

— Nu ştiu ce-ar trebui să faci dac-o să fii văzut, Jonas, zise Dăruitorul. Bineînţeles, am amintiri despre tot felul de evadări. Cu oameni fugind din calea grozăviilor de-a lungul istoriei. Însă fiecare situaţie e individuală. Şi n-am nicio amintire pentru genul ăsta de situaţie.

— O să fiu atent, promise Jonas. N-o să mă vadă nimeni.

— Ca Primitor-în-pregătire, eşti deja privit cu un mare respect. Aşa că nu cred că te-ar lua foarte tare la-ntrebări.

— O să spun că îndeplineam un comision important pentru Dăruitor. O să spun că din cauza ta am ajuns afară noaptea, îl tachină Jonas.

Râseră amândoi întru câtva neliniştiţi. Însă Jonas era convins că putea să se furişeze nevăzut de-acasă, având la el nişte haine de schimb. În linişte, avea să-şi ducă bicicleta pe malul râului şi s-o lase acolo, ascunsă în tufişuri, cu hainele împăturite alături.

Pe urmă avea s-o ia la picior pe întuneric, în tăcere, îndreptându-se spre Anexă.

— Nu există lucrători în schimbul de noapte, îi explică Dăruitorul. O să las uşa descuiată. Trebuie doar să te strecori în cameră. O să te-aştept.

La trezire, părinţii lui Jonas aveau să descopere că băiatul plecase. Aveau, de asemenea, să găsească pe pat un bilet vesel de la el, în care le spunea că se dusese la o plimbare de dimineaţă de-a lungul râului şi că avea să se-ntoarcă la Ceremonie.

Părinţii lui aveau să fie iritaţi, însă nu alarmaţi. Aveau să-l creadă nechibzuit şi să-şi propună să-l dojenească mai târziu.

Aveau să-l