încremenit de oroare. Amărât de neputinţă. Iar pe urmă am auzit-o pe Rosemary cum le-a spus că prefera să-şi facă singură injecţia. Şi chiar şi-a făcut-o. N-am putut să mă uit. Mi-am ferit privirea.

Dăruitorul se întoarse spre el.

— Cam asta e, Jonas. M-ai întrebat cum e cu punerea pe liber, îi zise el cu amărăciune în glas.

Jonas se simţi sfâşiat pe dinăuntru şi avu impresia că o durere cumplită îşi croia drum şi dădea să se reverse afară într-un urlet.

 

 

CAPITOLUL 20

 

— Nu vreau! Nu mă duc acasă! N-ai cum să mă obligi!

Jonas plângea cu suspine, striga şi lovea cu pumnii în pat.

— Ridică-te-n capul oaselor, Jonas, îi spuse răspicat Dăruitorul.

Jonas se supuse. Zguduindu-se de plâns, se aşeză pe marginea patului. Nu voia să se uite la Dăruitor.

— Poţi să rămâi aici peste noapte. Vreau să stau de vorbă cu tine. Dar acum trebuie să te potoleşti, cât timp îţi anunţ unitatea familială. N-are voie nimeni s-audă că plângi.

Jonas îşi ridică privirile, scos din minţi.

— Nici pe micuţul ăla nu l-a auzit nimeni că plânge! Nimeni, în afară de tata!

Se prăbuşi la loc pe pat şi izbucni din nou în lacrimi.

Dăruitorul aşteptă în tăcere. În cele din urmă, Jonas reuşi să se calmeze şi se ghemui pe pat, cu umerii tremurându-i.

Dăruitorul se apropie de microfonul din perete şi mută comutatorul în poziţia deschis.

— Da, Primitorule. Cum pot să te-ajut?

— Anunţă unitatea familială a noului Primitor că o să rămână cu mine peste noapte, pentru pregătire suplimentară.

— O să am grijă, domnule. Îţi mulţumesc pentru îndrumări, spuse vocea.

— O să am grijă, domnule. O să am grijă, domnule, o maimuţări Jonas pe un ton crud şi sarcastic. O să fac tot ce vrei, domnule. O să omor oameni, domnule. Bătrâni? Nou-născuţi? O să-i ucid cu plăcere, domnule. Îţi mulţumesc pentru îndrumări, domnule. Cum pot să te-aj…

Nu părea să se poată opri.

Dăruitorul îl prinse zdravăn de umeri. Jonas tăcu şi se uită la el.

— Ascultă-mă, Jonas. N-au încotro. Nu ştiu nimic.

— Mi-ai mai spus asta o dată.

— Am spus-o fiindcă aşa e. Ăsta e felul în care trăiesc. Asta e viaţa care le-a fost creată. E aceeaşi viaţă pe care-ai fi dus-o şi tu dacă nu mi-ai fi fost ales urmaş.

— Însă m-a minţit! se văicări Jonas.

— Asta i s-a spus să facă şi nu ştie nimic altceva.

— Dar tu? Şi tu mă minţi? zise Jonas, aproape scuipându-i întrebarea Dăruitorului.

— Eu sunt împuternicit să mint. Dar pe tine nu te-am minţit niciodată.

Jonas îl privi ţintă.

— Aşa e mereu punerea pe liber? Şi pentru oamenii care încalcă regulamentul de trei ori? Şi pentru Bătrâni? Îi ucid şi pe ei?

— Da, aşa e.

— Şi cum rămâne cu Fiona? Doar îi plac Bătrânii! Are grijă de ei în cadrul pregătirii. Ea ştie? Şi ce-o să facă după ce-o să afle? Cum o să se simtă?

Jonas îşi şterse lacrimile de pe faţă cu dosul palmei.

— Fiona se pregăteşte deja pentru frumoasa artă a punerii pe liber, îi zise Dăruitorul. E foarte eficientă în muncă, prietena ta roşcată. Sentimentele nu fac parte din viaţa pe care a deprins-o.

Jonas se prinse în braţe şi se legănă înainte şi înapoi.

— Şi ce să fac? Nu pot să mă-ntorc! Nu pot!

Dăruitorul se ridică în picioare.

— Mai întâi, o să comand masa de seară. Pe urmă o să mâncăm.

Jonas se trezi folosind din nou tonul insolent şi sarcastic.

— Şi dup-aia o să ne-mpărtăşim sentimentele?

Dăruitorul râse trist, chinuit şi gol.

— Jonas, tu şi mine suntem singurii care au sentimente. Acuşi se face anul de când le-mpărtăşim.

— Îmi pare rău, Dăruitorule, spuse Jonas amărât. N-am vrut să fiu atât de urâcios. Nu cu tine.

Dăruitorul masă umerii căzuţi ai lui Jonas.

— Iar după ce mâncăm, o să facem un plan, zise el.

Jonas îl privi nedumerit.

— Un plan pentru ce? Nu există nimic. Nu-i nimic de făcut pentru noi. Aşa a fost dintotdeauna. Înaintea mea, înaintea ta, înaintea celor de dinaintea ta. Şi tot aşa, întorcându-ne mult în timp.

Vocea lui rosti formula familiară fără convingere.

— Jonas, zise Dăruitorul după o clipă, e-adevărat că a fost aşa o vreme atât de-ndelungată, încât pare-o veşnicie. Însă amintirile ne spun că n-a fost întotdeauna aşa. A existat o vreme când oamenii au simţit lucruri. Tu şi cu mine am făcut parte din lumea aceea, aşa că ştim. Ştim că la un moment dat oamenii au simţit lucruri cum ar fi mândria, supărarea şi…

— Şi iubirea, adăugă Jonas, amintindu-şi scena de familie care-l afectase atât de mult. Şi durerea.

Se gândi din nou la soldat.

— Când ai amintiri, partea cea mai grea nu e durerea. E singurătatea. Amintirile trebuie împărtăşite.

— Ai început să mi le-mpărtăşeşti mie, spuse Jonas, încercând să-l înveselească.

— Aşa este. Şi faptul c-ai stat aici cu mine anul ăsta m-a făcut să-mi dau seama că lucrurile trebuie să se schimbe. O simt de ani buni, dar mi s-a părut cu totul fără speranţă. Acum, pentru prima dată, cred c-ar putea să existe o cale, spuse încet Dăruitorul. Şi chiar tu mi-ai atras atenţia asupra ei cu mai puţin de – se uită la ceas – două ore în urmă.

Jonas se uită la el şi ascultă.

 

Era noapte târziu. Stătuseră mult de vorbă. Jonas îşi pusese un halat care-i aparţinea Dăruitorului, halatul lung pe care-l purtau doar Vârstnicii.

Era cu putinţă, lucrul pe care-l puseseră la cale. Dar la limită. Dacă planul dădea greş, mai mult ca sigur că Jonas avea să fie ucis.

Însă ce importanţă avea? Dacă rămânea acolo, viaţa lui nu mai merita trăită.

— Da, îi spuse el Dăruitorului. O s-o fac. Cred că sunt în stare. O să-ncerc, oricum. Dar vreau să vii cu mine.

Dăruitorul clătină din cap.

— Jonas, zise el, comunitatea s-a bizuit, în toate aceste generaţii, întorcându-ne mult în timp, pe un Primitor permanent, care le-a găzduit amintirile. În ultimul an ţi-am transferat multe dintre amintirile astea ţie. Şi nu pot să ţi le iau înapoi. N-am cum să le recuperez dac-am apucat să le dau. Prin urmare, dacă evadezi, odată ce-ai plecat – şi, Jonas, ştii că nu mai poţi să te-ntorci niciodată…

Jonas dădu din cap solemn. Asta era partea cumplită.

— Da, ştiu, zise el. Dar dacă vii cu mine…

Dăruitorul clătină din cap şi făcu un