— În regulă, se învoi Jonas. Învaţă-mă cum.

Dăruitorul se ridică de pe scaun, se apropie de microfonul din perete şi mută comutatorul de pe închis pe deschis.

Vocea vorbi imediat.

— Da, Primitorule. Cum pot să te-ajut?

— Aş vrea să văd punerea pe liber a geamănului de azi-dimineaţă.

— O clipă, Primitorule. Îţi mulţumesc pentru îndrumări.

Jonas se uită la monitorul de deasupra şirului de comutatoare. Pe ecranul lui alb începură să tremure mai multe linii în zigzag; după aceea apărură câteva numere, urmate de dată şi de oră. Jonas era uluit că avea la dispoziţie aşa ceva şi mirat că nu ştiuse până atunci.

Deodată, văzu o cameră mică, fără ferestre, în care nu se afla nimic, cu excepţia unui pat, a unei mese cu nişte instrumente pe ea – Jonas recunoscu un cântar; văzuse şi altele pe vremea când îşi făcuse o parte din orele de voluntariat la Centrul de Creştere – şi un bufet. Observă mochetele de culoare deschisă de pe covor.

— E-o cameră obişnuită, comentă el. Credeam că se ţine-n Auditoriu, ca să poată veni toată lumea. La Ceremoniile de Punere pe Liber asistă toţi Bătrânii. Dar presupun că-n cazul unui noucopil, nu se…

— Ssst, îl întrerupse Dăruitorul, cu ochii pe ecran.

Tatăl lui Jonas, îmbrăcat cu uniforma de Crescător, intră în cameră, ducând în braţe un noucopil învelit într-o pătură moale. O femeie în uniformă îl urmă pe uşă, ducând un al doilea noucopil înfăşurat într-o pătură identică.

— Uite-l pe tata, se trezi Jonas şoptind, ca şi cum i-ar fi putut trezi pe micuţi dac-ar fi vorbit cu voce tare. Iar cealaltă Crescătoare e asistenta lui. Încă e-n perioada de pregătire, dar o să termine curând.

Cei doi Crescători desfăcură păturile şi-i aşezară pe noucopiii identici pe pat. Erau goi. Jonas observă că erau amândoi de sex bărbătesc.

Se uită fascinat, în timp ce tatăl lui îl puse cu blândeţe pe unul, apoi pe celălalt pe cântar, ca să le vadă greutatea. Pe urmă îl auzi râzând.

— Bun, îi spuse el femeii. O clipă am crezut că sunt amândoi exact la fel. Abia atunci am fi avut o problemă. Numai că dumnealui – i-l dădu asistentei pe unul dintre gemeni, după ce-l înveli la loc în pătură – are două kile şi şapte sute de grame. Poţi să-l cureţi, să-l îmbraci şi să-l duci la centru.

Femeia îl luă pe noucopil şi ieşi pe aceeaşi uşă pe care intrase.

Jonas îşi privi tatăl cum se apleacă asupra noucopilului care începuse să se agite pe pat.

— Iar tu, micuţule, ai doar două kile trei sute. Cât un crevete!

— Asta-i vocea specială pe care-o foloseşte cu Gabriel, observă Jonas zâmbind.

— Uită-te, spuse Dăruitorul.

— Acum îl curăţă şi-l face să se simtă-n largul lui, îi zise Jonas. Chiar el mi-a spus.

— Taci, Jonas, îi ordonă Dăruitorul pe un ton ciudat. Uită-te.

Ascultător, Jonas se concentră asupra ecranului, aşteptând ce avea să se întâmple. Era curios îndeosebi în privinţa ceremoniei.

Tatăl lui se întoarse şi deschise bufetul. Scoase de-acolo o seringă şi-un flacon. Cu mare grijă, introduse acul în flacon şi începu să umple seringa cu un lichid limpede.

Jonas tresări în semn de compasiune. Uitase că noucopiilor trebuiau să li se facă injecţii. În ce-l privea, nu putea să le sufere, dar ştia că erau necesare.

Spre mirarea lui, Tata îndreptă cu băgare de seamă acul spre partea de sus a frunţii noucopilului, străpungând locul unde pielea fragilă pulsa. Noucopilul se zbătu şi scânci încet.

— De ce i-a…

— Sssst, făcu scurt Dăruitorul.

Tatăl lui vorbea, iar Jonas îşi dădu seama că auzea răspunsul la întrebarea pe care începuse s-o pună. Vorbind tot cu vocea lui specială, Tata spuse:

— Ştiu, ştiu. Doare, micuţule. Dar trebuie să folosesc o venă, iar venele braţelor tale sunt încă prea mici-pitici.

Apăsă foarte încet pe piston, injectând lichidul în vena scalpului până când seringa se goli.

— Gata. Hai că n-a fost aşa rău, nu? îşi auzi Jonas tatăl vorbind pe un ton vesel.

Tata se întoarse şi aruncă seringa într-un coş de gunoi.

Abia acum îl curăţă şi-l face să se simtă în largul lui, îşi zise Jonas, dându-şi seama că Dăruitorul nu voia să vorbească pe durata micii ceremonii.

În timp ce Jonas continua să se uite, noucopilul, care între timp se oprise din plâns, zvâcni din mâini şi din picioare. Pe urmă se blegi dintr-odată. Capul îi căzu într-o parte, cu ochii întredeschişi. Apoi rămase nemişcat.

Şocat şi având un sentiment straniu, Jonas recunoscu gesturile, poziţia şi expresia. Erau familiare. Le mai văzuse şi în alte rânduri. Dar nu-şi amintea unde.

Se uită ţintă la ecran, aşteptând să se întâmple ceva. Însă nu se întâmplă nimic. Micul geamăn rămase nemişcat. Tatăl lui Jonas punea instrumentele la loc. Împăturind cuvertura. Închizând bufetul.

Încă o dată, aşa cum păţise pe terenul de joc, Jonas simţi că se sufocă. Încă o dată văzu chipul soldatului blond şi însângerat, pe când viaţa i se scurgea din corp. Amintirea i se întoarse.

L-a ucis! Tatăl meu l-a ucis! îşi spuse Jonas, uluit de descoperirea pe care-o făcuse. Continuă să se uite la ecran fără reacţie.

Tatăl lui făcu ordine în cameră. Pe urmă luă o cutie de carton de pe podea, o puse pe pat şi aşeză cadavrul micuţului înăuntru. Apoi fixă bine capacul.

Luă cutia şi o duse în cealaltă parte a camerei. Deschise o uşiţă din perete; Jonas zări întunericul de dincolo de uşiţă. Părea să fie acelaşi tip de burlan menajer pe care se arunca gunoiul la şcoală.

Tatăl lui aşeză cutia în care se afla cadavrul pe burlan şi-o împinse.

— Adio, micuţule, îşi auzi Jonas tatăl înainte să iasă din cameră.

Pe urmă imaginea dispăru de pe ecran.

Dăruitorul se întoarse spre Jonas. Cu un aer calm, îi spuse:

— Când Vorbitorul m-a anunţat că Rosemary făcuse cerere să fie pusă pe liber, au pornit înregistrarea ca să-mi arate procesul. Şi am văzut-o – ultima dată când am dat cu ochii de copila aceea frumoasă – aşteptând. Pe urmă au adus seringa şi i-au cerut să-şi suflece mâneca. Ai sugerat, Jonas, că n-a fost destul de curajoasă? Nu mă pricep la curaj – nu ştiu ce e şi ce înseamnă. Ştiu însă c-am stat aici