după-amiază am terminat pregătirea. Fusese o zi grea. Am încercat să închei – cum fac şi cu tine – transferându-i ceva frumos şi vesel. Însă între timp vremea râsului trecuse. S-a ridicat într-o tăcere deplină, încruntându-se, de parcă s-ar fi pregătit să ia o hotărâre. Pe urmă s-a apropiat de mine, m-a luat în braţe şi m-a sărutat pe obraz.

Pe când Jonas îl privea, Dăruitorul îşi mângâie obrazul, amintindu-şi de atingerea buzelor lui Rosemary, cu zece ani în urmă.

— A plecat de-aici în aceeaşi zi şi nu s-a mai întors la locuinţa ei. Am fost anunţat de Vorbitor că se dusese direct la Vârstnica-Şefă şi ceruse să fie pusă pe liber.

— Dar a-ncălcat regulamentul! Primitorul-în-pregătire n-are voie să ceară pu…

— Asta doar în regulamentul tău, Jonas. Nu şi în al ei. A cerut punerea pe liber şi-au fost obligaţi să i-o acorde. N-am mai văzut-o de-atunci.

Prin urmare, ăsta fusese eşecul, îşi zise Jonas. Era limpede că întâmplarea îl întristase peste poate pe Dăruitor. Însă, la urma urmelor, nu părea un lucru atât de rău. Cât despre el, Jonas, n-ar fi făcut-o niciodată – n-ar fi cerut să fie pus pe liber, oricât de grea ar fi fost pregătirea. Dăruitorul avea nevoie de-un urmaş, iar el era alesul.

Un gând îi trecu prin minte chiar atunci. Rosemary fusese pusă pe liber la începutul perioadei de pregătire. Dacă el, Jonas, păţea ceva? Avea deja un an întreg de amintiri.

— Dăruitorule, spuse el, eu nu pot că cer să fiu pus pe liber, ştiu asta. Dar dacă mi se-ntâmplă ceva – un accident? Dac-o să cad în râu cum a făcut Pătrarul ăla mic, Caleb? Mă rog, asta nu se pune, fiindcă înot foarte bine. Dar dacă n-aş şti să înot, aş cădea în apă şi-aş dispărea? În cazul ăsta, n-ar mai exista un nou Primitor, dar tu îmi vei fi dăruit deja o sumedenie de amintiri importante, aşa că şi dacă oamenii ar alege-un nou Primitor, amintirile tot ar fi pierdute, în afara crâmpeielor care ţi-au rămas? Iar pe urmă, ce-ar fi dacă…

Dintr-odată, începu să râdă.

— Parc-aş fi soră-mea, Lily, zise el, înveselit de propria reacţie.

Dăruitorul îl privi grav.

— Ai grijă şi ţine-te departe de râu, prietene, zise el. Comunitatea a pierdut-o pe Rosemary după cinci săptămâni şi-a fost o nenorocire pentru toţi. Habar n-am ce-ar putea să facă dacă te-ar pierde şi pe tine.

— De ce-a fost o nenorocire?

— Cred că ţi-am spus odată, îi reaminti Dăruitorul, că după ce ea a dispărut, amintirile s-au întors la oameni. Dac-ar fi să cazi în râu, Jonas, amintirile nu s-ar pierde odată cu tine. Amintirile sunt pentru totdeauna. Rosemary a avut doar cinci săptămâni de amintiri, şi cele mai multe dintre ele au fost frumoase. Dar au existat şi câteva amintiri cumplite, care-au copleşit-o. Iar pentru un timp, au copleşit întreaga comunitate. Toate sentimentele acelea! Oamenii nu mai avuseseră parte niciodată de aşa ceva. Am fost atât de răvăşit de supărare fiindc-o pierdusem, încât nici măcar n-am încercat să-i ajut. Pe lângă asta, am fost furios.

Dăruitorul tăcu pentru o clipă. Era limpede că se gândea la ceva.

— Să ştii, spuse el în cele din urmă, că dacă te-ar pierde şi pe tine, cu toată pregătirea prin care-ai trecut, amintirile s-ar întoarce iarăşi la ei.

Jonas se strâmbă.

— Nu le-ar plăcea.

— Fără-ndoială că nu. N-ar şti ce reacţie să aibă şi cum să se comporte.

— Singura mea reacţie e să apelez la tine pentru ajutor, sublinie Jonas cu un oftat.

Dăruitorul încuviinţă din cap.

— Presupun, spuse el încet, c-aş putea…

— Ai putea să ce?

Dăruitorul rămase adâncit în gânduri.

— Dac-ai cădea în râu şi te-ar lua apa, zise el după o clipă, presupun c-aş putea să ajut comunitatea la fel cum te-am ajutat pe tine. Mda, e un concept interesant. Trebuie să mă gândesc mai bine. Poate c-o să mai vorbim cândva despre asta. Dar nu acum. Mă bucur că ştii să-noţi, Jonas. Totuşi, ţine-te departe de râu.

Dăruitorul râse scurt, dar n-o făcu din toată inima. Părea să se gândească la cu totul altceva şi avea o privire foarte tulburată.

 

 

CAPITOLUL 19

 

Jonas se uită la ceas. Era întotdeauna atât de mult de lucru, încât rareori se întâmpla ca el şi Dăruitorul să stea pur şi simplu de vorbă, aşa cum tocmai făcuseră.

— Îmi pare rău c-ai pierdut atâta timp din cauza întrebărilor mele, spuse Jonas. Te-am întrebat de punerea pe liber doar fiindcă tata pune pe liber un copil astăzi. Un geamăn. Trebuie să oprească unul şi să renunţe la celălalt. Asta în funcţie de greutate.

Se mai uită o dată la ceas.

— De fapt, probabil c-a terminat deja. Cred c-a fost de dimineaţă.

Pe chipul Dăruitorului apăru o expresie solemnă.

— Tare-aş vrea să nu facă asta, zise el încet, vorbind aproape ca pentru sine.

— Păi, n-au cum să existe două fiinţe identice! Gândeşte-te cât ar fi de derutant! chicoti Jonas. Dar mi-ar plăcea să asist, adăugă el după ce se mai gândi.

Îi plăcea ideea de a-şi vedea tatăl cum oficia ceremonia, făcându-l pe copilaş să fie curat şi în largul lui. Tatăl său era un om extrem de blând.

— Păi, poţi să asişti, zise Dăruitorul.

— Nu, îi spuse Jonas. Nu-i lasă niciodată pe copii. E într-un cadru foarte restrâns.

— Jonas, îi zise Dăruitorul, ştiu că ţi-ai citit foarte atent instrucţiunile de pregătire. Nu ţii minte că ai voie să-ntrebi orice pe oricine?

Jonas aprobă din cap.

— Da, dar…

— Jonas, după ce tu şi cu mine o să petrecem timpul cuvenit împreună, o să fii noul Primitor. Poţi să citeşti cărţile; o să deţii toate amintirile. Ai acces la absolut tot. Face parte din pregătire. Dacă vrei să asişti la o punere pe liber, trebuie doar s-o ceri.

Jonas ridică din umeri.

— Ei bine, atunci poate că am s-o fac. Dar e prea târziu pentru asta. Sunt sigur c-a fost de dimineaţă.

Atunci Dăruitorul îi spuse un lucru pe care Jonas nu-l ştia.

— Toate ceremoniile în cadru restrâns sunt înregistrate. Se găsesc în Sala Registrelor Închise. Vrei să vezi punerea pe liber de azi-dimineaţă?

Jonas ezită. Se temea că tatălui său nu avea să-i placă dacă fiul lui se uita la ceva atât de intim.

— Cred c-ar fi bine s-o faci,