c-a trecut foarte mult de când n-am mai avut un Povestitor în comunitate. Drept să-ţi spun, dac-aş face parte din Comisie, pe tine te-aş alege, nu pe altcineva!

Lily surâse.

— Eu am o idee şi mai bună pentru altă poveste, anunţă ea. Ce-ar fi dacă de fapt am fi cu toţii gemeni şi n-am şti, iar Altundeva ar exista o altă Lily, un alt Jonas, un alt Tată, un alt Asher, o altă Vârstnică-Şefă, o altă…

Tata oftă.

— Lily, spuse el, trebuie să te duci la culcare.

 

 

CAPITOLUL 18

 

— Dăruitorule, întrebă Jonas în după-amiaza următoare, tu te gândeşti vreodată la punerea pe liber?

— Te referi la punerea mea pe liber sau la subiect în general?

— Cred că la amândouă. Îmi cer ier… vreau să spun c-ar fi trebuit să mă exprim mai precis. Dar nu ştiu exact la ce m-am referit.

— Ridică-te la loc în capul oaselor. Nu-i nevoie să rămâi întins cât timp stăm de vorbă.

Jonas, care era deja întins pe pat când îi trecuse prin cap întrebarea, se ridică din nou.

— La drept vorbind, mă gândesc, din când în când, spuse Dăruitorul. Mă gândesc la propria punere pe liber când am dureri cumplite. Uneori chiar aş vrea să pot să depun o cerere. Dar n-am voie s-o fac până nu e pregătit noul Primitor.

— Adică eu, rosti Jonas cu un glas deznădăjduit.

Nu se grăbea să ajungă la sfârşitul pregătirii, când avea să devină noul Primitor. Îi era limpede ce viaţă extrem de grea şi de singuratică trebuia să ducă, în ciuda preţuirii de care urma să se bucure.

— Nici eu nu pot să cer punerea pe liber, sublinie el. Scrie în regulament.

Dăruitorul râse răguşit.

— Da, ştiu. Au redactat regulamentul după eşecul de-acum zece ani.

Jonas auzise deja destule trimiteri la eşecul de dinainte. Însă tot nu aflase ce se petrecuse de fapt cu zece ani în urmă.

— Dăruitorule, spune-mi ce s-a-ntâmplat, zise el. Te rog.

Dăruitorul ridică din umeri.

— La prima vedere, a fost foarte simplu. A fost ales un Primitor-în-devenire, cum ai fost şi tu. Selecţia a decurs în general fără probleme. S-a organizat o Ceremonie şi s-a făcut alegerea. Publicul a ovaţionat, la fel ca-n cazul tău. Noul Primitor a fost buimăcit şi un pic înfricoşat, la fel ca tine.

— Părinţii mi-au spus c-a fost o persoană de sex femeiesc.

Dăruitorul dădu din cap.

Jonas se gândi la persoana lui de sex femeiesc preferată, Fiona, şi se înfioră. Nu voia ca blânda lui prietenă să sufere cum o făcuse el, preluând amintirile.

— Şi cum era? îl întrebă el pe Dăruitor.

Dăruitorul păru trist când se gândi la ea.

— Era o tânără remarcabilă. Foarte sigură pe ea şi senină. Inteligentă, dornică să-nveţe.

Clătină din cap şi trase adânc aer în piept.

— Ştii, Jonas, când a intrat aici în cameră, când s-a prezentat să-şi înceapă pregătirea…

Jonas îl întrerupse cu o întrebare.

— Poţi să-mi spui cum o chema? Părinţii mi-au zis că nimeni nu mai are voie să-i rostească numele în comunitate. Dar n-ai putea să mi-l spui doar mie?

Dăruitorul şovăi îndelung, ca şi cum rostirea cu voce tare a numelui i-ar fi provocat dureri fioroase.

— O chema Rosemary, îi zise el în cele din urmă lui Jonas.

— Rosemary. Îmi place numele ăsta.

Dăruitorul continuă.

— Când a venit pentru prima dată la mine, s-a aşezat pe scaunul unde-ai stat şi tu în prima zi. Era nerăbdătoare, plină de emoţie şi niţeluş speriată. Am stat de vorbă. Am încercat să-i explic lucrurile cum m-am priceput mai bine.

— Cum ai făcut şi cu mine.

Dăruitorul pufni amar.

— Explicaţiile sunt grele. Toată povestea depăşeşte cu mult simpla experienţă umană. Dar am încercat. Iar ea m-a ascultat cu atenţie. Şi ţin minte că avea nişte ochi foarte luminoşi.

Îşi ridică privirile dintr-odată.

— Jonas, ţi-am dăruit o amintire despre care ţi-am spus că e preferata mea. Mai am un crâmpei din ea. Camera, familia, bunicii?

Jonas dădu din cap. Bineînţeles că ţinea minte.

— Da, spuse el. Avea în ea sentimentul acela minunat. Mi-ai zis că era iubire.

— Atunci poţi să-nţelegi că exact asta am simţit eu pentru Rosemary, explică Dăruitorul. Am iubit-o. Acelaşi lucru l-am simţit şi pentru tine, adăugă el.

— Ce s-a-ntâmplat cu ea? se interesă Jonas.

— Şi-a început pregătirea. Primea bine amintirile, la fel ca tine. Era din cale-afară de entuziastă. Şi încântată că putea să aibă parte de experienţe noi. Îi ţin minte râsul…

Vocea îi şovăi şi-l făcu să se întrerupă.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Jonas din nou, după o clipă. Te rog, spune-mi.

Dăruitorul închise ochii.

— Îmi frângea inima, Jonas, când îi transferam durerea. Dar asta mi-era meseria. Asta trebuia să fac, aşa cum am făcut şi cu tine.

În cameră se lăsă tăcerea. Jonas aşteptă. Într-un târziu, Dăruitorul vorbi mai departe.

— Cinci săptămâni. Asta a fost tot. I-am dăruit amintiri fericite: o plimbare în căluşei, un pisoi cu care să se joace, un picnic. Uneori alegeam câte ceva doar fiindcă ştiam că avea s-o facă să râdă, şi ţineam nespus de mult să aud râsul acela în camera asta în care-a fost dintotdeauna atât de multă linişte. Dar era la fel ca tine, Jonas. Voia să treacă prin toate experienţele. Ştia că era răspunderea ei. Aşa că mi-a cerut amintiri mai greu de dus.

Jonas îşi ţinu răsuflarea pentru o clipă.

— Doar nu i-ai dat războiul, nu? Nu după doar cinci săptămâni.

Dăruitorul clătină din cap şi oftă.

— Nu. Şi nu i-am dat nici durere fizică. Însă i-am dat singurătate. Şi pierdere. I-am transferat amintirea unui copil luat de lângă părinţi. Aceea a fost prima. Iar la final arăta complet şocată.

Jonas înghiţi în sec. Rosemary şi râsul ei începuseră să i se pară adevărate, iar acum şi-o închipui ridicându-şi privirea din patul amintirilor, bulversată.

Dăruitorul continuă.

— Am dat înapoi şi i-am dăruit alte mici plăceri. Dar totul s-a schimbat din clipa când a aflat despre durere. Am văzut-o în ochii ei.

— N-a fost destul de curajoasă? sugeră Jonas.

Dăruitorul nu răspunse la întrebare.

— A insistat să continui, să n-o menajez. A spus că era de datoria ei. Şi mi-am dat seama, bineînţeles, că avea dreptate. N-am avut inima să-i provoc durere fizică. Dar am chinuit-o în multe feluri. Sărăcie, foamete şi teroare. A trebuit s-o fac, Jonas. Asta mi-era meseria. Iar ea fusese aleasă.

Dăruitorul îl privi implorator. Jonas îl mângâie pe mână.

— În fine, într-o