Cu ochii minţii, Jonas văzu din nou chipul băiatului muribund care rămăsese pe câmpul de luptă şi ceruse apă. Simţi brusc că se sufocă şi că-i vine greu să respire.

Unul dintre copii ridică o puşcă imaginară şi încercă să-l distrugă, scoţând zgomotul unei arme de foc.

— Vjjjj!

Pe urmă tăcură cu toţii, rămânând pe loc stânjeniţi, iar singurul sunet care se mai auzi fu răsuflarea întretăiată a lui Jonas. Băiatul se străduia să nu plângă.

Treptat, văzând că nu se întâmpla şi nu se schimba nimic, copiii se uitară unul la altul neliniştiţi şi plecară. Jonas îi auzi cum îşi ridică bicicletele şi se aştern drumului pe cărarea care pleca de la marginea terenului.

Rămaseră numai Asher şi Fiona.

— Ce s-a-ntâmplat, Jonas? Era doar un joc, spuse Fiona.

— Şi l-ai stricat, zise Asher cu o voce enervată.

— Nu-l mai jucaţi, îi rugă Jonas.

— Eu sunt cel care se pregăteşte să devină Director-Adjunct pentru Recreaţii, sublinie Asher supărat. Jocurile nu intră în zona ta de competiţie.

— Competenţă, îl corectă din reflex Jonas.

— Mă rog. Nu poţi să ne spui cum să ne jucăm, chiar dac-o să fii noul Primitor.

Asher îl privi precaut.

— Îmi cer iertare fiindcă nu ţi-am arătat respectul cuvenit, mormăi el.

— Asher, spuse Jonas.

Încercă să folosească un ton atent şi amabil, ca să spună exact ce avea de gând.

— N-aveai de unde să ştii. N-am ştiut nici eu – până nu demult. Dar e un joc crud. În trecut au existat…

— Am zis că-mi cer iertare, Jonas.

Jonas oftă. N-avea rost. Bineînţeles că Asher nu putea să-nţeleagă.

— Îţi accept scuzele, Asher, spuse el fără chef.

— Jonas, vrei să ne plimbăm de-a lungul râului? îl întrebă Fiona, muşcându-şi neliniştită buzele.

Jonas o privi. Era nespus de frumoasă. Pentru o fracţiune de secundă, îşi zise că nimic nu i-ar plăcea mai mult decât să se plimbe împreună cu bicicleta pe cărarea de pe malul râului, râzând şi sporovăind cu prietena lui cea blândă. Însă ştia că momentele acestea îi fuseseră răpite. Clătină din cap. După o clipă, cei doi prieteni ai lui se întoarseră şi se îndreptară spre biciclete. Jonas îi privi îndepărtându-se.

Îşi târî picioarele până la Magazie şi se aşeză, copleşit de sentimentul pierderii. Copilăria, prieteniile, siguranţa fără griji – toate lucrurile astea păreau să i se scurgă printre degete. Cu toate sentimentele acestea noi şi intense, fu copleşit de tristeţe din cauza felului cum râseseră şi urlaseră ceilalţi, jucându-se de-a războiul. Dar ştia că n-aveau cum să înţeleagă în lipsa amintirilor. Simţea o iubire uriaşă pentru Asher şi Fiona. Însă ei nu-i puteau răspunde fără amintiri. Iar Jonas n-avea cum să li se dăruiască. Şi din cauza asta ştia precis că nu putea să schimbe nimic.

În aceeaşi seară, înapoi în locuinţă, Lily trăncăni veselă despre felul minunat în care îşi petrecuse ziua de sărbătoare, jucându-se cu prietenele, mâncând de prânz în aer liber şi, conform propriei mărturisiri, dând pe furiş o tură de încercare cu bicicleta tatălui ei.

— Abia aştept să am bicicleta mea luna viitoare. A tatei e prea mare pentru mine. Am căzut, explică ea fără să dea importanţă faptului. Bine măcar că nu era Gabe în scăunelul pentru copii!

— Asta aşa e, încuviinţă Mama, încruntându-se în faţa unei asemenea idei.

Gabriel îşi mişcă braţele când îşi auzi numele. Începuse să meargă chiar cu o săptămână în urmă. Primii paşi ai unui noucopil erau întotdeauna un prilej pentru sărbătorire la Centrul de Creştere, spunea Tata, dar şi pentru introducerea unei vergele a disciplinei. Acum Tata aducea acasă instrumentul subţire în fiecare seară, în caz că Gabriel nu se purta cuviincios.

Însă copilul era fericit şi în largul lui. Acum începu să se deplaseze şovăielnic prin cameră, râzând. „Gay“! ciripi el. „Gay“! Aşa îşi pronunţa numele.

Jonas se însenină. Pentru el ziua fusese deprimantă, în ciuda începutului atât de frumos. Însă lăsă deoparte gândurile negre. Se gândi, în schimb, să înceapă s-o înveţe pe Lily să meargă cu bicicleta, pentru ca fata să poată goni cu mândrie după Ceremonia Nouarilor, care avea să se ţină peste puţin timp. Era greu de crezut că luna decembrie bătea din nou la uşă, că trecuse aproape un an de când Jonas devenise Doişpear.

Zâmbi văzându-l pe noucopil cum pune atent un picior înaintea celuilalt, râzând vesel de paşii pe care izbutea să-i facă.

— În seara asta vreau să mă culc devreme, spuse Tata. Mâine am o zi plină. Se nasc gemenii, iar rezultatele testelor arată că sunt identici.

— Unu-aici, unu-Altundeva, cântă Lily. Unu-aici, unu-Altu…

— Chiar îl duci Altundeva, Tată? întrebă Jonas.

— Nu, trebuie doar să aleg. Îi cântăresc pe amândoi, i-l dau pe cel mai greu unui Crescător care-aşteaptă în apropiere, iar pe urmă îl iau pe celălalt, îl curăţ şi-l fac să se simtă-n largul lui. Pe urmă oficiez o scurtă Ceremonie de Punere pe Liber şi…

Îşi coborî privirile spre Gabriel, zâmbindu-i.

— Şi-i fac un semn de rămas-bun, zise el cu vocea aceea specială şi blândă pe care-o folosea ori de câte ori îi vorbea noucopilului.

Făcu gestul atât de cunoscut.

Gabriel gânguri şi-i răspunse la fel.

— Şi vine altcineva să-l ia? Cineva de Altundeva?

— Întocmai, Jonas-bonus.

Jonas îşi dădu ochii peste cap, jenat din cauză că tatăl lui i se adresase folosind prostia aia de alint.

Lily era adâncită în gânduri.

— Şi dacă-i pun geamănului mai mic un nume Altundeva – un nume ca – ştiu eu? – Jonathan? Iar aici, în comunitatea noastră, la ceremonia de numire, geamănul pe care l-am păstrat o să fie numit tot Jonathan, şi-n felul ăsta o să existe doi copii cu acelaşi nume, care-o să arate exact la fel, iar într-o bună zi, poate când o s-ajungă Şesari, o grupă de Şesari o să plece în vizită la o altă comunitate cu autobuzul, iar acolo, în cealaltă comunitate, în cealaltă grupă de Şesari, o să existe un Jonathan bucăţică ruptă din celălalt Jonathan, şi pe urmă poate că lumea o să-i încurce, iar în autobuz n-o să se urce acel Jonathan care trebuie, şi poate că părinţii n-o să observe, dar după aceea…

Se opri să-şi tragă sufletul.

— Lily, zise Mama, am o idee grozavă. Poate când o s-ajungi Doişpeară o să ţi se dea Însărcinarea de Povestitor! Cred