CAPITOLUL 17

— ZIUA DE ASTĂZI E DECLARATĂ SĂRBĂTOARE NEPREVĂZUTĂ.

Jonas, părinţii lui şi Lily se întoarseră cu toţii miraţi şi se uitară la microfonul din perete de unde venise anunţul. Era un lucru care se întâmpla foarte rar şi tocmai de aceea era un adevărat răsfăţ pentru întreaga comunitate. Adulţii aveau liber de la serviciu, iar copiii erau scutiţi atât de pregătirea şcolară, cât şi de orele de voluntariat. Muncitorii de rezervă, care aveau să-şi ia liber în altă zi, preluau toate îndatoririle de bază: creşterea bebeluşilor, livrarea hranei şi îngrijirea Bătrânilor. În rest, comunitatea era liberă.

Jonas chiui şi lăsă deoparte dosarul cu teme. Tocmai se pregătea să plece la şcoală. Acum orele deveniseră mai puţin importante pentru el, şi nu peste multă vreme educaţia lui şcolară avea să se încheie. Cu toate acestea – şi chiar dacă îşi începuseră pregătirea de adulţi –, Doişpearii trebuiau să înveţe pe dinafară liste întregi şi să se familiarizeze cu ultimele cuceriri ale tehnicii.

Le ură o zi bună părinţilor, surorii lui şi lui Gabe şi începu să pedaleze pe banda pentru biciclete, căutându-l pe Asher.

Se împlineau patru săptămâni de când nu mai luase pastilele. Tulburările se întorseseră, iar Jonas se simţise puţin vinovat şi stânjenit din cauza viselor plăcute pe care începuse să le aibă. Însă ştia că nu mai putea să se-ntoarcă în lumea fără sentimente în care trăise atâta amar de vreme.

Iar sentimentele lui intense şi noi pătrundeau într-un tărâm mai mare decât propriul somn. Deşi ştia că una dintre cauze se lega de faptul că nu mai luase pastilele, îşi spusese că sentimentele veneau şi din amintiri. Acum Jonas vedea toate culorile; în plus, reuşea să le păstreze, astfel încât copacii, iarba şi tufele rămâneau verzi în ochii lui. Obrajii trandafirii ai lui Gabriel rămâneau roz, chiar şi atunci când dormea. Iar merele erau întotdeauna – absolut întotdeauna – roşii.

Prin intermediul amintirilor, Jonas văzuse oceane, lacuri de munte şi pâraie care şerpuiau cu zgomot prin păduri; iar acum văzu cu totul altfel râul lat şi familiar de lângă potecă. Văzu toată lumina, culoarea şi istoria pe care le conţinea şi le ducea pe apele lui leneşe. Şi îşi dădu seama că existau un Altundeva de unde venea şi un Altundeva spre care se îndrepta.

În această zi de sărbătoare neaşteptată şi întâmplătoare se simţi fericit, ca de fiecare dată în asemenea ocazii, dar încercând o fericire mai profundă decât până atunci. Gândindu-se, ca întotdeauna, la acurateţea limbajului, Jonas îşi dădu seama că avea parte de o nouă profunzime a sentimentelor. Într-un fel, nu semănau deloc cu sentimentele pe care fiecare cetăţean din fiecare locuinţă le analiza în fiecare seară în discuţii nesfârşite.

— M-am simţit mânioasă fiindcă cineva a încălcat regulile de la locul de joacă, spusese cândva Lily, strângându-şi pumnul mic ca să-şi arate furia.

Familia ei – inclusiv Jonas – vorbise despre motivele posibile ale încălcării regulilor, şi despre nevoia de înţelegere şi de răbdare, până când Lily îşi descleştase pumnul, iar mânia i se risipise.

Însă Lily nu simţise mânie, îşi dădu seama Jonas acum. Exasperare şi o nerăbdare de suprafaţă, astea fuseseră singurele ei sentimente. Jonas o ştia precis, fiindcă între timp aflase el însuşi ce era mânia. Cu ajutorul amintirilor, avusese parte de nedreptate şi cruzime, şi reacţionase cu o mânie care-i crescuse atât de pătimaş în suflet, încât ideea de-a discuta calm despre ea la masa de seară i se părea de neconceput.

— Azi m-am simţit tristă, îşi auzi el mama, şi se grăbiră cu toţii să-i aducă alinare.

Însă între timp Jonas avusese parte de tristeţea autentică. Încercase o mâhnire adâncă. Iar acum îşi dădu seama că nu putea fi adusă o mângâiere rapidă pentru acest tip de emoţii.

Erau mai profunde şi nu era nevoie să se vorbească despre ele. Pur şi simplu se simţeau.

Astăzi, Jonas simţea fericire.

— Asher!

Observă bicicleta prietenului său sprijinită de un copac la marginea terenului de joacă. În apropiere, alte biciclete erau lăsate la voia întâmplării pe jos. În zilele de sărbătoare, regulile de disciplină puteau fi nesocotite.

Opri derapând uşor şi dădu drumul bicicletei, lăsând-o lângă celelalte.

— Hei, Ash! strigă el, uitându-se-n jur.

Pe terenul de joacă nu părea să fie nimeni.

— Unde eşti?

— Vjjjjjj!

Sunetul ieşise din gura unui copil şi se auzise din spatele unui tufiş aflat în apropiere.

— Bum! Bum! Bum!

O Unşpeară pe nume Tanya ieşi la iveală împleticindu-se din locul unde stătuse ascunsă. Se ţinu dramatic cu mâinile de burtă şi făcu vreo câţiva paşi poticnit, în zigzag, gemând de durere.

— M-ai lovit! strigă ea şi căzu la pământ cu un rânjet.

— Pac!

Rămas la marginea terenului de joacă, Jonas recunoscu vocea lui Asher. Îşi văzu prietenul ţintind cu o armă imaginară pe care-o ţinea în mână şi furişându-se pe după copaci.

— Pac! Ai intrat în ambuscadă. Jonas! Păzea!

Jonas se retrase. Se duse în spatele bicicletei lui Asher şi îngenunche, ca să iasă din raza lui vizuală. Era un joc pe care-l jucase de multe ori cu ceilalţi copii, un joc de-a băieţii buni şi băieţii răi, o distracţie inofensivă, prin care îşi consumau energia acumulată şi care se încheia abia după ce se prăbuşeau cu toţii la pământ şi rămâneau acolo, în poziţii ciudate.

Jonas nu-şi dăduse seama până acum că era un joc de război.

— Atac!

Strigătul venise din spatele micului depozit unde se ţinea echipamentul de joc. Trei copii ţâşniră în faţă, cu armele lor imaginare în poziţie de tragere.

Din partea cealaltă a terenului se auzi strigătul inamic:

— Contraatac!

O ceată de copii – Jonas o recunoscu pe Fiona în grup – ieşi din ascunzătoare, alergând ghemuit şi trăgând spre partea opusă a terenului. Câţiva dintre ei se opriră şi se prinseră, cu gesturi exagerate, de umeri sau de piept, prefăcându-se loviţi. Se prăbuşiră la pământ şi rămaseră aşa, stăpânindu-şi chicotelile.

Mai multe sentimente tălăzuiră în sufletul lui Jonas. Se trezi că înaintează spre teren.

— Te-am atins, Jonas! urlă Asher din spatele copacului. Pac! Iar te-am atins!

Jonas rămase singur la centrul terenului. Câţiva copii îşi ridicară capetele şi-l priviră stingheriţi. Cei din trupele de asalt încetiniră, renunţară să mai stea ghemuiţi şi se grăbiră