— La care n-o să iei parte, sublinie Dăruitorul.

— Nu, bineînţeles că nu, fiindcă nici măcar n-o să aflu. O să fiu ocupat până peste cap cu viaţa mea. La fel şi Lily. Prin urmare, copiii noştri, dac-o să-i avem, n-o să ştie nici ei cine sunt părinţii părinţilor lor. Lucrurile par să meargă bine aşa, nu? întrebă Jonas. Pur şi simplu nu mi-am dat seama că mai exista o cale, până n-am primit amintirea aceea.

— Da, lucrurile merg bine, fu de acord Dăruitorul.

Jonas avu o ezitare.

— Oricum, amintirea aia mi-a mers la inimă. Îmi dau seama de ce e preferata ta. Dar n-am găsit cuvântul pentru tot ce se simţea acolo, pentru sentimentul atât de puternic din încăpere.

— Iubire, îi spuse Dăruitorul.

Jonas repetă cuvântul.

— Iubire.

Şi cuvântul, şi conceptul erau noi pentru el.

Tăcură amândoi preţ de-un minut. Pe urmă Jonas spuse:

— Dăruitorule?

— Da?

— Simt că spun o prostie. O mare prostie.

— Nu e cazul. Nimic din toate astea nu-i o prostie. Ai încredere-n amintiri şi-n felul în care te fac să te simţi.

— Ei bine, zise Jonas, cu privirile-n pământ, ştiu că nu mai ai amintirea, fiindcă mi-ai dat-o mie, aşa că poate n-o să-nţelegi…

— Ba o să-nţeleg. Mi-a rămas un crâmpei din amintirea aceea. Şi am multe altele cu familii, sărbători şi fericire. Cu iubire.

Jonas îşi dădu frâu liber sentimentelor.

— Mă gândeam că… mă rog, îmi dau seama că nu era un stil de viaţă foarte practic, cu Bătrânii în acelaşi loc, unde poate că n-ar fi fost atât de bine trataţi cum sunt acum, şi că felul în care am aranjat noi lucrurile e mai bun. Cu toate astea, mă gândeam – de fapt, simţeam – că era frumos pe-atunci. Că aş vrea să fie la fel şi-acum şi c-ai putea să fii bunicul meu. Familia din amintire părea ceva mai…

Şovăi, nevenindu-i în minte cuvântul pe care-l căuta.

— Ceva mai întreagă, sugeră Dăruitorul.

Jonas dădu din cap.

— Mi-a plăcut sentimentul de iubire, mărturisi el.

Se uită neliniştit la microfonul din perete, asigurându-se că nu-l asculta nimeni.

— Aş vrea să-l avem în continuare, şopti el. Bineînţeles, adăugă el repede, înţeleg că n-ar merge foarte bine. Şi că e preferabil să fii organizat aşa cum suntem noi acum. Îmi dau seama că era un stil de viaţă periculos.

— Ce vrei să spui?

Jonas ezită. Nu ştia nici el ce vrusese să spună. Simţea că exista un risc în toată povestea, chit că nu prea ştia cum.

— Ei bine, zise el într-un târziu, străduindu-se să găsească o explicaţie, au avut un foc în camera aia. Era un foc care ardea în cămin. Plus nişte lumânări pe-o masă. Pricep foarte bine de ce-au fost interzise toate lucrurile alea. Şi totuşi, adăugă el încet, aproape ca pentru sine, chiar mi-a plăcut lumina pe care-o împrăştiau. Şi căldura.

— Tată? Mamă? zise Jonas cu o oarecare reţinere după masa de seară. Vreau să vă-ntreb ceva.

— Ce anume, Jonas? se interesă tatăl lui.

Se forţă să scoată cuvintele pe gură, deşi se simţi roşind de jenă. Le repetase în gând pe tot drumul de la Anexă până acasă.

— Voi mă iubiţi?

Pentru o clipă, se lăsă o tăcere stânjenitoare. Pe urmă Tata scoase un chicotit scurt.

— Jonas. La tine chiar nu m-aşteptam. Corectitudine în exprimare, te rog!

— Cum adică? se miră Jonas.

Nu se aşteptase câtuşi de puţin ca întrebarea lui să provoace amuzament.

— Tatăl tău a vrut să spună c-ai folosit un cuvânt foarte generalizat şi atât de lipsit de sens, încât aproape c-a ieşit din uz, îi explică atent mama lui.

Jonas îi privi ţintă. Lipsit de sens? În viaţa lui nu întâlnise ceva mai plin de sens decât amintirea aceea.

— Şi, bineînţeles, comunitatea noastră nu poate să funcţioneze corespunzător dacă oamenii nu folosesc termenii potriviţi. Ai fi putut să-ntrebi „Vă bucuraţi de mine?“. Şi să ştii că răspunsul e „da“, zise mama lui.

— Sau, interveni tatăl lui, „Sunteţi mândri de realizările mele?“ Iar răspunsul e un „da“ din toată inima.

— Înţelegi de ce nu se cade să foloseşti un cuvânt de genul „iubire“? întrebă Mama.

Jonas dădu din cap.

— Da, mulţumesc, înţeleg, răspunse el încet.

Tocmai îşi minţise părinţii pentru prima oară.

— Gabriel? îi şopti Jonas în aceeaşi seară noucopilului.

Pătuţul era din nou la el în cameră. După ce Gabe dormise dus patru nopţi la rând acolo, părinţii lui deciseseră că experimentul fusese încununat de succes şi că Jonas era un erou. Gabriel creştea repede, reuşind deja să meargă de-a buşilea, hlizindu-se pe când străbătea camera şi ţinându-se de pat ca să se ridice în picioare. Acum că dormea, putea să fie avansat în cadrul Centrului de Creştere, spuse tata fericit; putea să i se dea oficial un nume şi să fie încredinţat familiei lui în decembrie, adică peste doar două luni.

Însă când îl duseră de-acolo, nu mai dormi şi reîncepu să plângă noaptea.

Prin urmare, fu readus în dormitorul lui Jonas. Aveau să-l lase ceva mai mult, hotărâră părinţii acestuia. Cum lui Gabe părea să-i placă în camera lui Jonas, avea să mai doarmă acolo noaptea pentru o vreme, până când deprinderea somnului de noapte avea să i se formeze pe de-a-ntregul. Crescătorii erau foarte optimişti cu privire la viitorul lui.

Şoapta lui Jonas nu primi răspuns. Gabriel dormea buştean.

— Lucrurile ar putea să se schimbe, Gabe, continuă Jonas. Ar putea să arate altfel. Nu ştiu cum, dar trebuie să existe o cale prin care să nu mai fie aşa. Ar putea să existe culori. Şi bunici, adăugă el, fixând cu privirea tavanul dormitorului pe întuneric. Şi toată lumea ar avea amintiri. Ştii cum e cu amintirile, mai şopti el, întorcându-se spre pătuţ.

Răsuflarea lui Gabriel era egală şi profundă. Lui Jonas îi plăcea că stătea acolo cu el, deşi se simţea vinovat din cauza secretului. În fiecare noapte îi dăruia amintiri lui Gabriel – amintiri despre plimbări cu barca şi picnicuri la soare; amintiri despre ploi blânde care băteau în ferestre; amintiri despre dansul desculţ în iarba jilavă a unui câmp.

— Gabe?

Noucopilul se mişcă uşor în somn. Jonas se uită la el.

— Ar putea să existe iubire, şopti el.

În dimineaţa următoare, pentru prima dată, Jonas nu-şi luă pastila. Ceva înăuntrul lui, ceva care