ale celor care cereau apă, îşi chemau mamele sau voiau să moară. Caii întinşi pe jos nechezau ascuţit, îşi ridicau capetele şi împungeau la nimereală cerul cu copitele.

Din depărtare, Jonas auzi bubuitul tunurilor. Copleşit de durere, rămase în duhoarea năprasnică ore în şir, ascultând cum mureau bărbaţii şi animalele, şi învăţă ce era acela război.

În cele din urmă, când îşi dădu seama că nu mai putea să suporte şi că avea să întâmpine el însuşi moartea cu uşurare, deschise ochii şi se trezi încă o dată pe pat.

Dăruitorul se uită în altă parte, ca şi cum n-ar fi suportat să vadă ce-i făcuse.

— Iartă-mă, spuse el.

 

 

CAPITOLUL 16

 

Jonas nu voia să se întoarcă. Nu voia amintirile, nu voia preţuirea, nu voia înţelepciunea, nu voia durerea. Voia să-şi recapete copilăria, genunchii zdreliţi şi jocurile cu mingea. Rămânea singur în locuinţă, uitându-se pe geam, privindu-i pe copiii care se jucau şi pe cetăţenii care se întorceau acasă cu bicicleta după nişte zile obişnuite la muncă, ducând nişte vieţi banale şi fără chinuri, fiindcă el, Jonas, fusese ales, ca şi alţii înaintea lui, să le ducă povara.

Dar nu putea să aleagă. Aşa că se întorcea în fiecare zi la Anexă.

Dăruitorul îl trată cu blândeţe multe zile după cumplita amintire a războiului pe care i-o împărtăşise.

— Există şi-o mulţime de amintiri frumoase, îi reaminti el.

Aşa era. Jonas avusese deja ocazia să trăiască nenumărate clipe de fericire, să se bucure de lucruri de care nu ştiuse până atunci.

Văzuse o petrecere cu ocazia unei zile de naştere, cu un singur copil sărbătorit de ziua lui, aşa că acum înţelegea bucuria de-a fi un individ – aparte, unic şi mândru.

Vizitase muzee şi văzuse tablouri pline de toate culorile pe care acum era capabil să le identifice şi să le numească.

Într-o amintire de fericire absolută, mersese călare pe un bidiviu lucios de culoarea cafelei, pe un câmp care mirosea a iarbă jilavă, iar apoi descălecase lângă un pârâiaş din care şi el, şi calul băuseră apă rece şi limpede. Acum înţelesese ce era cu animalele; iar în clipa când calul se întorsese de la pârâu şi-şi împinsese afectuos capul în umărul lui, îşi dăduse seama de legăturile dintre animal şi om.

Se plimbase prin păduri, iar seara se aşezase lângă foc. Deşi prin intermediul amintirilor aflase despre durerea pierderii şi a singurătăţii, acum învăţase despre însingurare şi despre posibila ei bucurie.

— Care e preferata ta? îl întrebă Jonas pe Dăruitor. Nu trebuie să renunţi la ea chiar acum, adăugă el repede. Vorbeşte-mi despre ea, atâta tot, ca s-o pot aştepta cu nerăbdare, fiindcă o să fie de datoria mea s-o primesc după ce-o să-ţi termini treaba.

Dăruitorul zâmbi.

— Întinde-te, spuse el. Mă bucur să ţi-o încredinţez.

Jonas încercă bucuria amintirii de îndată ce începu. Uneori avea nevoie de timp ca să se orienteze, să-şi găsească locul. Însă de data asta se adaptă imediat şi simţi fericirea care inunda amintirea.

Se afla într-o încăpere plină de oameni, era cald, iar focul ardea în cămin. Pe fereastră văzu că afară era întuneric şi ningea. Observă mai multe beculeţe colorate – roşii, galbene şi verzi –, sclipind într-un pom care, în mod ciudat, se găsea în cameră. Pe o masă, mai multe lumânări aprinse stăteau într-un suport auriu lustruit şi împrăştiau o lumină blândă, tremurătoare. Mirosi câteva lucruri puse la cuptor şi auzi un râs moale. Un câine cu blană aurie dormea pe jos.

Pe podea se găseau mai multe pachete ambalate în hârtie colorată şi legate cu nişte funde lucioase. Cum se uita Jonas, un copil mic începu să ridice pachetele şi să le împartă în stânga şi-n dreapta prin cameră – altor copii, unor adulţi care erau evident părinţi şi unei perechi mai vârstnice, un bărbat şi-o femeie, care stăteau împreună pe o canapea şi zâmbeau.

Cât timp Jonas îi privi, oamenii începură unul câte unul să dezlege fundele pachetelor, să desfacă hârtia colorată, să deschidă cutiile şi să dea la iveală jucării, haine şi cărţi. Se auziră exclamaţii de încântare. Oamenii se îmbrăţişară între ei. Copilul mic se duse şi se aşeză în poala bătrânei care-l legănă şi-şi lipi obrazul de al lui.

Jonas deschise ochii şi rămase mulţumit pe pat, bucurându-se încă puţin de amintirea caldă şi mângâietoare. Totul fusese acolo, toate lucrurile pe care învăţase să le preţuiască.

— Ce-ai perceput? întrebă Dăruitorul.

— Căldură, răspunse Jonas. Şi fericire. Şi… stai puţin. Familie. Era un fel de ocazie, o sărbătoare. Şi încă ceva… nu-mi vine cuvântul.

— O să-ţi vină.

— Cine erau bătrânii? Şi ce căutau acolo?

Jonas se mirase când îi văzuse în cameră. Bătrânii din comunitate nu-şi părăseau niciodată locul special, Casa Bătrânilor, unde erau extrem de bine îngrijiţi şi respectaţi.

— Li se spunea Bunici.

— Buni ici?

— Bunici. Adică părinţi ai părinţilor, cândva demult.

— Şi tot aşa, întorcându-ne mult în timp? zise Jonas şi începu să râdă. Asta-nseamnă că pot să existe şi părinţii părinţilor părinţilor părinţilor?

Râse şi Dăruitorul.

— Aşa e. Într-un fel, e ca şi cum te-ai uita la tine cum te uiţi în oglindă cum te uiţi la tine cum te uiţi în oglindă.

Jonas se încruntă.

— Dar mai mult ca sigur că şi părinţii mei au avut părinţi! Nu m-am mai gândit la asta pân-acum. Cine sunt părinţii părinţilor mei? Şi unde sunt?

— Poţi să te duci să cauţi în Sala Registrelor Deschise. Le-ai găsi numele. Dar gândeşte-te, fiule. Dac-o să faci cerere pentru copii, atunci cine-o să fie părinţii părinţilor lor? Cine-o să le fie bunici?

— Taică-meu şi maică-mea, normal.

— Şi unde-o să fie?

Jonas se gândi.

— Aha, zise el încet. Când o să termin pregătirea şi-o să fiu adult în toată regula, o să primesc locuinţă. Iar peste câţiva ani, când o să termine Lily pregătirea şi-o să primească şi ea locuinţă, eventual şi-un consort, ba poate şi copii, dac-o să facă cerere, atunci Mama şi Tata…

— Exact.

— Atâta timp cât o să lucreze şi-o să contribuie pentru comunitate, o să se ducă şi-o să trăiască la un loc cu ceilalţi Adulţi fără Copii. Şi n-o să mai facă parte din viaţa mea. Iar mai târziu, când o să le vină sorocul, o să intre-n Casa Bătrânilor, continuă Jonas, gândind cu voce tare. O să fie îngrijiţi cum