Tata păru sceptic.

— Ai un somn foarte-adânc, Jonas. Dacă-ncepe să se-agite şi nu te trezeşti?

Cea care răspunse fu Lily.

— Dacă n-are nimeni grijă de Gabriel, plânge foarte tare, arătă ea. Şi ne trezeşte pe toţi, în caz că Jonas doarme şi n-aude nimic.

Tata râse.

— Ai dreptate, Lily-billy. În regulă, Jonas, hai să facem o-ncercare în noaptea asta. Îmi iau liber la noapte şi-o lăsăm pe Mama să doarmă cum trebuie.

Gabriel dormi liniştit în cea mai mare parte a nopţii. În patul lui, Jonas rămase treaz o vreme; din când în când, se ridica într-un cot şi se uita la pătuţ. Noucopilul stătea culcat pe burtă, cu braţele moi pe lângă cap, cu ochii închişi, cu răsuflarea regulată şi calmă. În cele din urmă, adormi şi Jonas.

Pe urmă, în timp ce se apropia toiul nopţii, zgomotul agitaţiei lui Gabe îl trezi pe Jonas. Noucopilul se răsucea sub pătură, agitându-şi braţele şi începând să scâncească.

Jonas se ridică şi se apropie de el. Îl bătu uşor pe spate pe Gabe. Uneori era de-ajuns ca să-l facă să adoarmă la loc. Însă de data asta continuă să se-agite din cale-afară sub mâinile lui Jonas.

Bătându-l mai departe pe spate cu mişcări ritmice, acesta începu să-şi aducă aminte de vela minunată pe care i-o făcuse cadou Dăruitorul nu demult: o zi senină, cu vânticel, pe un lac limpede cu apă turcoaz, iar deasupra lui, pânza albă a ambarcaţiunii umflându-se, pe când Jonas mergea cu vântul răcoros din spate.

Nu deveni conştient că dăduse mai departe amintirea, însă pricepu dintr-odată că aceasta se estompa şi că i se strecura printre mâini, insinuându-se în fiinţa noucopilului. Gabriel se potoli. Uimit, Jonas recuperă, cu un efort de voinţă, resturile amintirii. Îşi luă mâna de pe spatele micuţului şi rămase în picioare tăcut lângă pătuţ.

Încercă să mobilizeze încă o dată, doar pentru el, amintirea pânzei. Era tot acolo, însă cerul era mai puţin albastru, mişcarea blândă a pânzei încetinise, iar apa lacului era mai tulbure şi mai închisă la culoare. Jonas păstră o vreme amintirea, potolindu-şi propria agitaţie ca urmare a celor întâmplate, după care-i dădu drumul şi se întoarse la el în pat.

Înainte să se crape de ziuă, noucopilul se mai trezi o dată şi începu să ţipe. Jonas se duse iarăşi la el. De data asta îşi aşeză, cu bună ştiinţă şi cu hotărâre, mâinile pe spatele lui Gabriel şi-i pasă restul zilei aceleia calme de pe lac. Gabriel adormi din nou.

Însă acum Jonas rămase treaz şi căzu pe gânduri. Mai avea doar un firicel de amintire şi simţi o mică lipsă acolo unde o avusese întreagă. Putea să-i ceară o altă pânză Dăruitorului, o ştia. Poate că o pânză pe ocean, data viitoare, fiindcă acum Jonas avea amintirea oceanului şi ştia ce era; ştia, de asemenea, că acolo existau bărci cu pânze, în amintiri care urmau să fie dobândite.

Se întrebă totuşi dacă era cazul să-i mărturisească Dăruitorului că dăduse mai departe o amintire. Încă nu întrunea condiţiile de-a fi Dăruitor; şi nici Gabriel nu fusese ales să devină Primitor.

Faptul că avea această putere îl înfricoşa. Se hotărî să nu sufle o vorbă.]

CAPITOLUL 15

Jonas intră în Anexă şi-şi dădu seama imediat că era una dintre zilele când avea să fie trimis acasă. Dăruitorul stătea ţeapăn pe scaun, cu faţa în mâini.

— O să vin mâine, domnule, zise el repede, după care adăugă şovăind: Dacă nu cumva pot să fac ceva ca să te-ajut.

Dăruitorul îşi ridică privirea spre el, cu chipul schimonosit de suferinţă.

— Te rog, ia o parte din durere, gemu el.

Jonas îl ajută să se mute pe scaunul de lângă pat. Pe urmă îşi scoase repede vestonul şi se întinse cu faţa-n jos.

— Pune-ţi mâinile pe mine, îl călăuzi el, dându-şi seama că era posibil ca, din cauza chinurilor mari, Dăruitorului să trebuiască să i se-aducă aminte ce să facă.

Îi simţi mâinile pe spate, iar durerea veni cu ele şi prin ele. Jonas strânse din dinţi şi pătrunse în amintirea care-l tortura pe Dăruitor.

Se găsea într-un loc pestriţ, zgomotos şi urât mirositor. Era dimineaţa devreme, la lumina zilei, iar în aer se ridicase un fum galben şi cafeniu, care rămăsese deasupra pământului. Peste tot în jurul lui Jonas, pe întreaga întindere care părea să fie un câmp, zăceau bărbaţi care scoteau gemete. Un cal cu privirea rătăcită şi cu zăbala atârnându-i ruptă galopa nebuneşte printre pâlcurile de bărbaţi, scuturându-şi capul şi nechezând speriat. În cele din urmă se poticni, apoi căzu şi nu se mai ridică.

Jonas auzi o voce lângă el.

— Apă, şopti răguşit vocea ieşită dintre nişte buze arse.

Jonas întoarse capul într-acolo şi se uită la ochii pe jumătate închişi ai unui băiat care nu părea mult mai mare decât el. Chipul băiatului şi părul lui blond erau murdare de noroi. Băiatul era prăvălit pe jos, iar uniforma i se umezise de sângele roşu şi proaspăt.

Culorile măcelului erau grotesc de vii: umezeala stacojie de pe postavul aspru şi prăfuit al uniformei, precum şi firele de iarbă smulse şi uluitor de verzi din părul galben al băiatului.

Băiatul se holba la Jonas.

— Apă, imploră el din nou.

Când vorbi, sângele îi ţâşni încă o dată din gură pe postavul grosolan al pieptului şi-al mânecii.

Lui Jonas îi înţepeni braţul de durere şi văzu prin mâneca ruptă a propriului veston ceva asemănător cărnii ferfeniţite şi aşchiilor de os. Îşi încercă şi celălalt braţ şi văzu că se mişcă. Încet, duse mâna la piept, simţi recipientul metalic de-acolo şi-i scoase capacul, oprindu-şi apoi mâna din mişcarea ei scurtă şi aşteptând să i se domolească durerea. Într-un târziu, după ce deschise recipientul, întinse încet braţul pe deasupra pământului muiat de sânge, centimetru cu centimetru, şi apropie recipientul de buzele băiatului. Apa se prelinse în gura imploratoare şi pe bărbia murdară.

Băiatul suspină. Îşi lăsă capul pe spate, cu maxilarul de jos căscându-i-se de parcă ar fi fost luat prin surprindere de ceva. Ochii i se goliră încet de expresie. Băiatul tăcu pentru totdeauna.

Însă hărmălaia continua în jur: urletele răniţilor,