a fost foamea. A venit de foarte departe, de-acum multe generaţii. M-am întors în timp cu câteva secole. Populaţia crescuse atât de mult, încât foamea era pretutindeni. Inaniţie şi foamete crâncenă. Iar după ele s-a pornit războiul.

Războiul? Era un concept pe care Jonas nu-l cunoştea. Însă foametea îi devenise familiară. Fără să-şi dea seama, îşi frecă burta, amintindu-şi durerea nevoilor nesatisfăcute.

— Şi ce-ai făcut, le-ai descris-o?

— Nu vor s-audă de durere. Caută sfaturi, atâta tot. Aşa că pur şi simplu i-am sfătuit să nu provoace o creştere a populaţiei.

— Dar ai zis că asta a fost înainte să mă nasc eu. Iar Vârstnicii nu te mai caută aproape deloc. Doar când – cum ai zis? Când au de-a face cu o problemă cu care nu s-au mai întâlnit niciodată. Când s-a-ntâmplat asta ultima oară?

— Ţii minte ziua când a zburat un avion pe deasupra comunităţii?

— Da. M-am speriat.

— Şi ei la fel. S-au pregătit să-l doboare. Dar au venit să-i sfătuiesc. Şi i-am îndemnat să aştepte.

— Dar de unde-ai ştiut? Cum ţi-ai dat seama că pilotul se rătăcise?

— Nu mi-am dat seama. Mi-am folosit înţelepciunea din amintiri. Ştiam că în trecut existaseră perioade – perioade cumplite – când oamenii se grăbiseră să-i distrugă pe alţii, de teamă, iar asta le provocase propria distrugere.

Jonas îşi dădu seama de un lucru.

— Asta-nseamnă, spuse el încet, că ai amintiri ale distrugerii. Şi eşti nevoit să mi le dai mie, fiindcă trebuie să primesc şi eu înţelepciune.

Dăruitorul dădu din cap.

— Dar o să doară, spuse Jonas.

Nu era o întrebare.

— O să doară cumplit, confirmă Dăruitorul.

— Dar de ce nu poate toată lumea să aibă amintiri? Cred c-ar părea mai uşor dacă amintirile ar fi împărtăşite. Tu şi cu mine n-ar trebui să-ndurăm atât dac-ar avea fiecare partea lui.

Dăruitorul oftă.

— Ai dreptate, spuse el. Dar atunci toată lumea ar fi împovărată şi-ar avea dureri. Oamenii nu vor aşa ceva. Tocmai ăsta e motivul pentru care Primitorul e atât de important pentru ei şi atât de preţuit. M-au ales – şi pe tine – ca să nu mai aibă grija poverii de pe umeri.

— Când au hotărât treaba asta? întrebă Jonas înfuriat. N-a fost corect. Hai s-o schimbăm!

— Şi cum propui s-o facem? Mie, unuia, nu mi-a venit în minte nicio soluţie şi cică toată înţelepciunea e la mine.

— Dar acum suntem doi, se însufleţi Jonas. Putem să ne gândim la ceva împreună!

Dăruitorul îl privi cu un zâmbet crispat.

— De ce nu putem să cerem pur şi simplu schimbarea regulilor? sugeră Jonas.

Dăruitorul râse, iar pe urmă chicoti şi Jonas, chiar dac-o făcu fără tragere de inimă.

— Hotărârea a fost luată cu mult înainte de vremea mea sau a ta, spuse Dăruitorul. Şi înaintea Primitorului de dinainte, şi…

Se întrerupse şi aşteptă.

— Şi tot aşa, întorcându-ne mult în timp, repetă Jonas formula familiară.

Uneori i se păruse o vorbă amuzantă. Alteori i se păruse plină de tâlc şi importantă.

Acum suna ameninţător. Şi însemna, îşi dădu el seama, că nu se mai putea schimba nimic.

 

Gabriel, noucopilul, se făcea mare şi trecea cu bine testele de maturitate pe care i le dădeau Crescătorii în fiecare lună; acum putea să rămână singur, să se întindă şi să apuce jucării mici, şi avea şase dinţi. Peste zi, anunţase Tata, era vesel şi părea să aibă o inteligenţă normală. Dar se agita în continuare în timpul nopţii, scâncind adeseori şi având nevoie frecvent de atenţie.

— După atâtea şi-atâtea ore suplimentare pe care le-am petrecut cu el, sper că n-o să-l pună pe liber, spuse Tata într-o seară, după ce Gabriel fusese îmbăiat şi lăsat o vreme să-şi strângă placid în braţe hipopotamul de jucărie în pătuţul care luase locul coşului.

— Poate c-ar fi mai bine, sugeră Mama. Ştiu că nu te deranjează să te trezeşti noaptea pentru el. Dar îmi vine teribil de greu să mă obişnuiesc cu nesomnul.

— Dacă-l pun pe liber pe Gabriel, putem să primim alt noucopil ca musafir? întrebă Lily.

Îngenunchease lângă pătuţ şi se strâmba la micuţul care-i răspundea zâmbind.

Mama lui Jonas dădu ochii peste cap, exasperată.

— Nu, spuse Tata cu un zâmbet, ciufulind-o pe Lily. Oricum, se-ntâmplă foarte rar ca un noucopil să aibă un statut atât de nesigur cum are Gabriel. Probabil c-o să treacă foarte mult pân-o să mai avem o asemenea situaţie. Şi în orice caz, adăugă el cu un oftat, o să mai treacă destul timp pân-o să ia o hotărâre. Acum ne pregătim cu toţii de o punere pe liber pe care probabil c-o să trebuiască s-o efectuăm foarte curând. Avem o Născătoare care-o să nască gemeni luna viitoare.

— Vai de mine, zise Mama, clătinând din cap. Dac-o să fie identici, sper că n-o să fii tu cel care…

— Ba o să fiu. Urmez pe listă. O să trebuiască să aleg care dintre ei o să fie crescut şi care-o să fie pus pe liber. Totuşi, de obicei nu e foarte greu. Contează foarte mult greutatea la naştere. Îl punem pe liber pe cel care cântăreşte mai puţin.

Ascultând, Jonas se gândi dintr-odată la pod şi la felul cum, stând acolo, se întrebase ce anume se găsea Altundeva. Oare era cineva acolo care să-l aştepte pe micul geamăn pus pe liber? Cât despre acesta din urmă, avea să crească Altundeva fără să afle vreodată că în comunitatea asta trăia o fiinţă care arăta exact la fel ca el?

Pentru o clipă, Jonas simţi un grăunte de speranţă despre care îşi dădu seama imediat că era prostească. Spera ca persoana însărcinată cu aşteptarea noucopilului să fie Larissa. Bătrâna căreia îi făcuse baie. Îşi aminti ochii ei scânteietori, vocea ei blândă, chicotitul ei moale. Fiona îi spusese recent că Larissa fusese pusă pe liber în cadrul unei ceremonii minunate.

Însă Jonas ştia că Bătrânilor nu li se dădeau copii ca să-i crească. Viaţa de Altundeva a Larissei avea să fie tihnită şi senină, aşa cum le stătea bine Bătrânilor; femeia nu avea să accepte răspunderea de-a creşte un noucopil care trebuia hrănit şi îngrijit, şi care mai mult ca sigur că avea să plângă noaptea.

— Mamă? Tată? întrebă Jonas, căruia îi venise pe nepusă masă o idee. Ce-ar fi ca-n noaptea asta să punem pătuţul lui Gabriel la