Stai să mă gândesc, continuă el, după ce Jonas se aşeză pe pat, aşteptând cu o uşoară teamă. În regulă, m-am hotărât, mai zise el după câteva clipe. O să-ncepem cu ceva cunoscut. Hai să ne mai ducem o dată pe deal cu sania.

Şi îşi puse mâinile pe umerii lui Jonas.

 

 

CAPITOLUL 14

 

Şi amintirea aceasta se dovedi cam la fel, deşi dealul păru să fie altul, mai pieptiş, iar zăpada nu căzuse atât de abundent ca data trecută.

Pe lângă asta, era mai frig, îşi dădu seama Jonas. Observă, pe când aştepta stând în fund în vârful dealului, că zăpada de sub sanie nu era groasă şi moale, cum fusese înainte, ci tare şi acoperită cu o gheaţă albăstrie.

Sania înaintă, iar Jonas surâse încântat, aşteptând cu nerăbdare coborârea vijelioasă prin aerul care-l înviora.

Însă de data asta tălpicile nu se mişcară uşor pe întinderea îngheţată, cum făcuseră pe dealul celălalt, acoperit de zăpadă. În schimb, alunecară într-o parte, iar sania prinse viteză. Jonas trase de frânghie, încercând să cârmească, dar unghiul abrupt şi viteza îl făcură să piardă controlul saniei, aşa că nu se mai bucură de sentimentul de libertate, ci se trezi, îngrozit, la mila vitezei tot mai mari cu care sania o luase la vale pe gheaţă.

Derapând şi răsucindu-se, sania lovi o denivelare a dealului, iar Jonas scăpă frânghia din mâini şi se trezi aruncat violent în aer. Căzu prinzându-şi piciorul sub el şi auzi pârâitul osului. Faţa i se frecă de marginile neregulate de gheaţă, iar în cele din urmă, când se opri, încremeni pradă şocului, nesimţind la început nimic altceva decât frică.

Apoi îl inundă primul val de durere. I se tăie răsuflarea. Avu senzaţia că în picior i se înfipsese o toporişcă şi că acesta-i sfâşia fiecare nerv cu o lamă încinsă. Pradă chinului, percepu cuvântul „foc“ şi simţi flăcările care-i lingeau carnea şi osul rupt. Încercă să se mişte, dar nu izbuti. Îl duru mai rău.

Scoase un urlet. Nu primi răspuns.

Plângând cu suspine, întoarse capul şi vomită pe zăpada îngheţată. Sângele i se prelinse de pe faţă în vomă.

— Nuuuuu! strigă el, iar sunetul dispăru în peisajul pustiu, în vânt.

Pe urmă, dintr-odată, se trezi înapoi în Anexă, zvârcolindu-se pe pat. Avea chipul scăldat de lacrimi.

În stare să se mişte acum, îşi legănă corpul înainte şi înapoi, inspirând adânc, ca să se descotorosească de durerea memorată.

Se ridică în capul oaselor şi se uită la propriul picior, aşa cum stătea întins teafăr pe pat. Junghiul atroce dispăruse. Însă piciorul continua să-l doară rău, iar faţa parcă-i era o mască de carne vie.

— Pot să iau un calmant, te rog? imploră el.

Calmantele erau disponibile mereu, în viaţa de zi cu zi, pentru vânătăi şi tăieturi, pentru un deget zdrobit, o durere de stomac, un genunchi julit sau o căzătură de pe bicicletă. Exista întotdeauna o pastilă, un unguent anesteziant sau, în cazurile grave, o injecţie care alunga durerea complet şi instantaneu.

Însă Dăruitorul spuse „nu“ şi se uită în altă parte.

Şchiopătând, Jonas se duse pe jos acasă în seara aceea, împingându-şi bicicleta. Durerea provocată de arsura solară fusese mult mai mică, prin comparaţie, şi nu-l ţinuse mult. Aceasta, în schimb, nu se dădea dusă.

Nu era insuportabilă, cum fusese durerea de pe deal. Jonas încercă să fie curajos. Îşi aduse aminte că Vârstnica-Şefă chiar îi lăudase curajul.

— S-a-ntâmplat ceva, Jonas? îl întrebă tatăl lui la masa de seară. Eşti foarte tăcut în seara asta. Nu te simţi bine? Vrei un medicament?

Însă Jonas îşi aminti regulile. Nu avea voie să ia medicamente pentru nimic din ce era legat de pregătire.

Şi nu avea voie să vorbească despre pregătire. La momentul de împărtăşire a sentimentelor, se mulţumi să spună că era obosit şi că orele de la şcoală fuseseră neobişnuit de solicitante în ziua aceea.

Se duse devreme în dormitor, iar din spatele uşii închise îşi auzi părinţii şi sora râzând în timp ce-i făceau baia de seară lui Gabriel.

N-au cunoscut durerea, îşi zise el. Conştiinţa acestui fapt îl făcu să se simtă cumplit de singur şi îşi frecă piciorul care-i pulsa. În cele din urmă adormi. Şi nu visă altceva decât chinul şi izolarea de pe dealul uitat de lume.

 

Pregătirea continua zi de zi şi cuprindea întotdeauna şi durerea. Chinul piciorului fracturat începea să pară un simplu disconfort pe când Dăruitorul îl conducea cu hotărâre pe Jonas, încetul cu încetul, în suferinţa profundă şi teribilă a trecutului. De fiecare dată, în bunătatea lui, Dăruitorul încheia după-amiaza cu o amintire plăcută şi plină de culoare: o velă suplă pe un lac albastru-verzui, o pajişte plină de flori sălbatice galbene, un asfinţit portocaliu dincolo de munţi.

Însă nu era de-ajuns ca să potolească durerea pe care Jonas începea, de-abia acum, s-o cunoască.

— De ce? îl întrebă el pe Dăruitor după ce i se încredinţă o amintire chinuitoare, în care era neglijat şi nehrănit.

Foamea îi provocase junghiuri sfâşietoare în pereţii întinşi ai stomacului gol. Jonas stătea întins pe pat, îndurând durerea.

— De ce trebuie ca tu şi cu mine să păstrăm amintirile-astea?

— Ne dau înţelepciune, răspunse Dăruitorul. Fără înţelepciune, n-aş putea să-mi îndeplinesc menirea de sfetnic al Comisiei de Vârstnici când membrii ei fac apel la mine.

— Dar ce înţelepciune obţii din foame? gemu Jonas.

Stomacul îl durea mai departe, cu toate că amintirea se încheiase.

— Cu câţiva ani în urmă, îi zise Dăruitorul, înainte să te naşti, o mulţime de cetăţeni au trimis o petiţie Comisiei de Vârstnici. Cetăţenii cereau o rată a natalităţii mai mare. Voiau ca fiecare Născătoare să aibă patru naşteri în loc de trei, în aşa fel încât populaţia să sporească şi să existe mai mulţi Muncitori.

Jonas dădu din cap în timp ce asculta.

— Da, e logic.

— Ideea era că anumite unităţi familiale puteau să primească încă un copil.

Jonas repetă gestul din cap.

— A putut şi-a mea, arătă el. Anul ăsta l-am primit pe Gabriel, şi e frumos să ai un al treilea copil.

— Comisia de Vârstnici mi-a cerut sfatul, zise Dăruitorul. Şi lor li s-a părut logic, dar era o idee nouă, aşa c-au făcut apel la înţelepciunea mea.

— Şi ţi-ai folosit amintirile?

Dăruitorul spuse „da“.

— Iar cea mai puternică amintire care mi-a venit