să le schimbe. Numai că ei nu-şi doresc schimbarea. Viaţa aici e extrem de ordonată şi de previzibilă, fără bătăi de cap. Asta au ales.

— Păi nu ştiu de ce mai au nevoie de-un Primitor, dacă nu apelează deloc la el, comentă Jonas.

— Au nevoie de mine. Şi de tine, spuse Dăruitorul, însă fără să explice. Li s-a adus aminte acum zece ani.

— Ce s-a-ntâmplat acum zece ani? întrebă Jonas. A, ştiu. Ai încercat să pregăteşti un urmaş şi-ai dat greş. De ce? Şi de ce şi-au amintit?

Dăruitorul zâmbi mohorât.

— Când noua Primitoare a dat greş, amintirile pe care le primise au fost puse pe liber. Nu s-au întors la mine. S-au dus…

Se opri şi păru a se strădui să priceapă conceptul.

— Nu mai ştiu exact. S-au dus în locul unde existau amintiri, înainte să fie creaţi Primitorii. Undeva acolo… zise el şi făcu un gest vag cu mâna. Iar pe urmă oamenii au avut acces la ele. Se pare că aşa stăteau lucrurile cândva. Toată lumea avea acces la amintiri. Era haos, continuă Dăruitorul. Iar oamenii chiar au suferit o vreme. Până la urmă haosul s-a potolit, pe măsură ce-au fost asimilate amintirile. Dar asta i-a făcut să-şi dea seama ce mare nevoie aveau de-un Primitor care să strângă-n el toată suferinţa. Şi cunoaşterea.

— Numai că trebuie să suferi aşa mereu, observă Jonas.

Dăruitorul dădu din cap.

— O s-o faci şi tu. E viaţa mea. Dar o să fie-a ta.

Jonas se gândi la asta şi încercă să-şi imagineze cum avea să fie pentru el.

— Alături de mers, mâncat şi – se uită în jur, la pereţii acoperiţi de cărţi – citit? Atât?

Dăruitorul clătină din cap.

— Astea sunt pur şi simplu lucrurile pe care le fac. Aici este viaţa mea.

— În camera asta?

Dăruitorul clătină încă o dată din cap. Îşi duse mâinile spre propriul chip şi spre piept.

— Nu. Aici, în fiinţa mea. Unde sunt amintirile.

— Cei care ne-au predat ştiinţă şi tehnologie ne-au explicat cum funcţionează creierul, se însufleţi Jonas. E plin de impulsuri electrice. E ca un computer. Dacă stimulezi o parte-a creierului cu un electrod, se…

Se opri din vorbit. Observă o expresie ciudată pe figura Dăruitorului.

— Ei nu ştiu nimic, spuse acesta cu amărăciune.

Jonas fu şocat. Încă din prima zi petrecută în Anexă, nesocotiseră amândoi regulile împotriva proastei creşteri, iar acum lucrul acesta nu-l stingheri deloc pe Jonas. Însă ce se întâmpla de data asta era diferit şi depăşea cu mult proasta creştere. Dacă auzise cineva?

Se uită repede la microfonul din perete, îngrozit la gândul că-i asculta cineva din Comisie, cum era posibil în orice clipă. Dar, ca de fiecare dată în timpul întrevederilor dintre cei doi, comutatorul fusese fixat în poziţia ÎNCHIS.

— Nimic? şopti Jonas neliniştit. Dar învăţătorii mei…

Dăruitorul făcu un semn cu mâna, ca şi cum ar fi îndepărtat o scamă.

— A, învăţătorii tăi sunt bine pregătiţi. Ştiu datele ştiinţifice. Fiecare dintre ei e stăpân pe meserie. Atâta doar că… fără amintiri, nimic n-are sens. Iar povara asta mi-au încredinţat-o mie. Şi Primitorului de dinaintea mea. Şi celui de dinaintea lui.

— Şi tot aşa, întorcându-ne mult în timp, spuse Jonas, familiarizat cu formula rostită de fiecare dată.

Dăruitorul zâmbi, deşi surâsul lui avu o asprime ciudată.

— Întocmai. Iar următorul o să fii tu. O mare onoare.

— Da, domnule. Mi-au spus-o la Ceremonie. Cea mai mare onoare.

 

În unele după-amiezi, Dăruitorul îl trimitea acasă fără să-l ţină la pregătire. În zilele când, după ce ajungea, îl găsea pe Dăruitor aplecat în faţă, legănându-şi încet corpul înainte şi înapoi şi alb la faţă, Jonas ştia că avea să fie expediat la ai lui.

— Du-te, îi spunea încordat Dăruitorul. Astăzi am dureri. Vino mâine.

În zilele acelea, îngrijorat şi dezamăgit, Jonas mergea singur pe malul râului. Pe poteci nu se vedeau oameni, poate doar câte-un lucrător de la Livrări sau de la Spaţii Verzi ici şi colo. Copiii mici erau toţi la Centrul de Îngrijire a Copilului după orele de şcoală, iar cei mai mari fie îşi efectuau orele de voluntariat, fie erau la pregătire.

Îşi verifică de unul singur memoria care începea să i se dezvolte. Privi peisajul pentru verdele fugar despre care ştia că se găsea în tufe; când i se ivea licărindu-i în conştiinţă, se concentra asupra lui, păstrându-l acolo, închizându-l la culoare şi păstrându-l în câmpul vizual cât mai mult cu putinţă, până când îl durea capul şi lăsa culoarea să se risipească.

Fixă cu privirea cerul neutru şi incolor, extrăgând albastrul din el, şi îşi aminti de strălucirea soarelui până când, într-un târziu, preţ de-o clipă, avu senzaţia de cald.

Rămase la piciorul podului care se arcuia peste râu şi pe care cetăţenii aveau voie să treacă doar cu treburi oficiale. Jonas îl străbătuse cu ocazia deplasărilor cu şcoala, vizitând comunităţile învecinate, şi ştia că pământul de dincolo de pod era cam la fel – plat, îngrijit, cu terenuri agricole. Celelalte comunităţi pe care le văzuse în timpul vizitelor erau în general la fel ca a lui, singurele diferenţe găsindu-se în stilul în care fuseseră construite locuinţele şi în orarele de la şcoală.

Jonas se întreba ce se găsea la mare distanţă, unde nu fusese niciodată. Pământul nu se termina dincolo de comunităţile din apropiere. Oare Altundeva existau dealuri? Semănau regiunile întinse şi răvăşite de vânt cu locul pe care-l văzuse în memorie, locul unde murise elefantul?

 

— Dăruitorule, îl întrebă Jonas pe bătrân într-o după-amiază, după ce cu o zi în urmă fusese trimis acasă, din ce cauză ai dureri?

Cum Dăruitorul tăcu, Jonas continuă.

— Vârstnica-Şefă mi-a spus la început că primirea de amintiri provoacă dureri cumplite. Iar tu mi-ai povestit că felul cum a dat greş ultimul nou Primitor a pricinuit amintiri dureroase pentru comunitate. Dar eu n-am suferit, Dăruitorule. Deloc, zise Jonas şi zâmbi. A, ţin minte arsura de la soare pe care mi-ai dat-o în prima zi. Dar n-a fost chiar cumplit. Ce anume te face să suferi atât de mult? Dacă mi-ai încredinţa şi mie o parte, poate că te-ai chinui mai puţin.

Dăruitorul încuviinţă din cap.

— Întinde-te, spuse el. Probabil c-a venit vremea. Nu pot să te ocrotesc la nesfârşit. Până la urmă, o să trebuiască să iei totul pe umerii tăi.