bogată – nişte copaci scunzi, ale căror coroane largi se profilau pe cer. De asemenea, auzi mai multe zgomote: pocnetul ascuţit al armelor – percepu cuvântul pistoale –, iar pe urmă nişte ţipete şi prăvălirea surdă a ceva imens, care căzu smulgând crengile din pomi.

Auzi mai multe voci strigând una la alta. Uitându-se din locul unde rămăsese ascuns, în spatele unor tufe, îşi aminti cele spuse de Dăruitor: că existase o vreme când carnea avusese mai multe culori. Doi dintre bărbaţii aceia aveau pielea de culoare închisă, ceilalţi erau deschişi. Apropiindu-se, Jonas îi văzu cum taie colţii de fildeş ai unui elefant rămas nemişcat pe jos şi apoi îi duc de-acolo, mânjiţi de sânge. Se simţi copleşit de o nouă percepţie a culorii pe care-o ştia sub numele de roşu.

Pe urmă bărbaţii plecară, gonind spre orizont într-un vehicul care scuipa pietricele de sub cauciucurile scrâşnind. O pietricică îl lovi în frunte şi-i provocă o înţepătură dureroasă. Dar amintirea continuă, deşi Jonas îşi dorise din suflet să se încheie.

După aceea văzu un alt elefant ieşind din locul unde stătuse ascuns printre copaci. Se apropie foarte încet de cadavrul mutilat şi-şi coborî privirile. Cu trompa lui încolăcită, mângâie stârvul uriaş; apoi îşi ridică trompa, rupse dintr-o mişcare câteva crengi pline de frunze şi le aşternu peste cadavrul mătăhălos şi mutilat.

În cele din urmă, îşi lăsă în jos capul masiv, îşi ridică trompa şi scoase un răget în inima pustietăţii. Jonas nu mai auzise niciodată un asemenea sunet. Era un amestec de furie şi durere şi părea să nu se termine niciodată.

Îl auzi şi când deschise ochii, pradă frământărilor pe patul unde-şi primea amintirile. Răgetul continuă să-i spargă urechile cât timp pedală încet până acasă.

— Lily, întrebă el în seara aceea, când sora lui îşi luă obiectul de alinare, elefantul de jucărie, de pe raft, ştiai că elefanţii chiar au existat cândva? Elefanţi vii?

Fata îşi plecă ochii spre obiectul de alinare cam flenduros şi rânji.

— Vezi să nu, zise ea sceptică. Haida-de, Jonas.

Cât timp Tata îi scoase fundele din păr lui Lily şi-o pieptănă, Jonas se duse şi se aşeză lângă ei. Îşi puse câte-o mână pe umărul fiecăruia. Cu toată fiinţa lui, încercă să le dea câte-un crâmpei de amintire – nu urletul chinuit al elefantului, ci existenţa concretă a acelei creaturi imense şi dominatoare, precum şi meticulozitatea cu care îşi îngrijise prietenul la sfârşit.

Însă tatăl lui continuă să pieptene părul lung al lui Lily, iar fata, pierzându-şi răbdarea, se răsuci până la urmă sub atingerea fratelui ei.

— Mă doare, Jonas, ia-ţi mâna, spuse ea.

— Îmi cer iertare că te-a durut din cauza mea, Lily, îngăimă Jonas, retrăgându-şi mâna.

— Îţi accept scuzele, răspunse Lily indiferentă, mângâind elefănţelul fără viaţă.

 

— Dăruitorule, întrebă într-o bună zi Jonas, pe când se pregăteau de lucru, tu n-ai consoartă? N-ai voie să faci cerere?

Deşi era scutit de regula împotriva proastei creşteri, îşi dădu seama că pusese o întrebare nepoliticoasă. Însă Dăruitorul îi încurajase toate întrebările, nepărând stingherit sau insultat nici măcar de cele foarte personale.

Acum el râse încet.

— Nu, nu există nicio regulă care să-mi interzică. Şi chiar am avut o consoartă. Ai uitat cât sunt de bătrân, Jonas. Fosta mea consoartă trăieşte acum cu Adulţii fără Copii.

— A, da, aşa e.

Jonas chiar uitase de vârsta înaintată a Dăruitorului. Când adulţii din comunitate îmbătrâneau, vieţile lor luau o altă turnură. Nu mai era nevoie de ei pentru crearea de unităţi familiale. Chiar şi părinţii lui Jonas aveau să plece şi să-şi ducă zilele laolaltă cu Adulţii fără Copii, după ce el şi Lily aveau să crească.

— O să poţi să faci cerere pentru o consoartă, Jonas, dac-o să vrei. Totuşi, te anunţ c-o să fie greu. Condiţiile de viaţă o să trebuiască să fie diferite de cele ale majorităţii unităţilor familiale, întrucât cărţile le sunt interzise cetăţenilor. Tu şi cu mine suntem singurii care au acces la cărţi.

Jonas făcu ochii roată şi se uită la uimitoarea diversitate de cărţi. Acum reuşea, din când în când, să le distingă culorile. Din cauză că-şi petrecuse toate orele cu Dăruitorul stând de vorbă şi preluând amintiri, Jonas încă nu deschisese nicio carte. Dar mai citise câte-un titlu şi-şi dăduse seama că volumele conţineau întreaga cunoaştere adunată în secole şi că într-o bună zi aveau să-i aparţină.

— Şi dac-o să am o consoartă, ba poate şi copii, o să trebuiască s-ascund cărţile de ei?

Dăruitorul încuviinţă din cap.

— Exact. Nici eu n-am avut voie să-mi împart cărţile cu consoarta. Dar mai sunt şi alte greutăţi. Ţii minte regula care spune că noul Primitor n-are voie să vorbească despre pregătire?

Jonas dădu din cap. Bineînţeles că ţinea minte. Se dovedise a fi, de departe, cea mai frustrantă regulă din câte trebuia să respecte.

— Când o să devii Primitorul oficial, după ce-o să terminăm aici, o să primeşti un set de reguli cu totul noi. Sunt cele cărora mă supun şi eu. Şi n-o să te mire că mi se interzice să vorbesc despre munca mea cu toată lumea, în afară de noul Primitor. Adică tu, fireşte. Prin urmare, o să existe o parte a vieţii tale pe care nu o s-o poţi împărtăşi familiei. O să fie greu, Jonas. Şi mie mi-a fost. Înţelegi că viaţa mea asta e, nu? Doar amintirile?

Jonas mai dădu o dată din cap, dar se nedumeri. Oare viaţa nu consta în lucrurile pe care le făceai în fiecare zi? Nu prea mai exista altceva.

— Am văzut că faci plimbări, spuse el.

Dăruitorul oftă.

— Mă plimb. Mănânc la ora mesei. Iar când sunt chemat de cei din Comisia de Vârstnici, mă înfăţişez în faţa lor, ca să le dau sfaturi.

— Şi-i sfătuieşti des?

Jonas se sperie un pic la gândul că într-o bună zi avea să le dea sfaturi legiuitorilor.

Însă Dăruitorul răspunse negativ.

— Nici vorbă. Doar când au de-a face cu un lucru cu care nu s-au mai întâlnit niciodată. În cazul ăsta, îmi cer să mă folosesc de amintiri şi să-i sfătuiesc. Dar asta se-ntâmplă foarte rar. Uneori îmi doresc să apeleze mai des la înţelepciunea mea; aş putea să le spun o mulţime de lucruri – lucruri pe care-aş vrea