listă înainte de ceremonie, mărturisi Tata. Comisia întocmeşte întotdeauna lista din timp şi-o lasă în biroul Centrului de Creştere. De fapt, continuă el, mă simt un pic vinovat la capitolul ăsta. Azi după-amiază chiar m-am uitat să văd dacă lista de Numiri pentru anul ăsta a fost făcută. Era acolo, în birou, şi-am căutat numărul Treizeci şi şase – micuţul pentru care sunt îngrijorat –, fiindcă m-am gândit că s-ar putea să crească mai bine dacă i-aş spune pe nume. Doar între patru ochi, fireşte, când nu mai e nimeni de faţă.

— Şi l-ai găsit? întrebă Jonas.

Era fascinat. Regula nu părea extrem de importantă, dar simplul fapt că tatăl lui încălcase o regulă îl umplea de admiraţie şi respect. Îşi privi mama, cea care răspundea de respectarea regulilor, şi văzu cu uşurare că zâmbea.

Tatăl lui dădu din cap.

— Numele lui – dac-o să reziste până la Numire şi n-o să fie pus pe liber, bineînţeles – o să fie Gabriel. Aşa că i-l şoptesc când îi dau să mănânce, din patru-n patru ore, când facem gimnastică şi la joacă. Dacă nu e nimeni care să m-audă. De fapt, îi zic Gabe, încheie el şi surâse.

— Gabe, rosti Jonas de probă.

Un nume bun, hotărî el. Deşi de-abia ajunsese Cinciar în anul când familia o primise pe Lily şi-i aflase numele, îşi aminti agitaţia, discuţiile de-acasă şi întrebările legate de fetiţă: cum avea să arate, cine avea să fie, cum avea să-şi găsească locul în unitatea lor familială stabilă. Îşi aminti că urcase pe scenă cu părinţii – Tata stând alături de el, în loc să fie cu ceilalţi Crescători, fiindcă era anul în care avea să primească un noucopil doar al lui.

Îşi aminti că mama lui îl luase în braţe pe noucopil, pe sora lui, în timp ce documentul fusese citit în faţa unităţilor familiale strânse laolaltă.

— Noucopilul cu numărul Douăzeci şi trei, spusese Vorbitorul. Lily.

Îşi aminti expresia de încântare a tatălui său, care-i şoptise: „E una dintre preferatele mele. Chiar speram să fie ea.“ Mulţimea aplaudase, iar Jonas zâmbise. Îi plăcea numele surorii lui. Lily, aproape adormită, îşi mişcase pumnul mic. Pe urmă coborâseră cu toţii, ca să facă loc următoarei unităţi familiale.

— Când eram Unşpear, aşa cum eşti tu, Jonas, spuse tatăl lui acum, nu mai puteam de nerăbdare şi-abia aşteptam Ceremonia Doişpearilor. Ţine două zile pline. Îmi amintesc că m-am distrat la Primari, cum fac de fiecare dată, dar că n-am fost foarte atent la celelalte ceremonii, în afară de-a soră-mii. A ajuns Nouară în anul ăla şi şi-a primit bicicleta. O învăţasem să meargă pe bicicleta mea, chit că regulamentul nu-mi dădea voie.

Jonas râse. Era una dintre puţinele reguli care nu erau luate foarte în serios şi erau încălcate aproape întotdeauna. Toţi copiii îşi primeau bicicletele când deveneau Nouari – înainte de asta nu aveau voie să se suie pe ele. Dar de fiecare dată fraţii şi surorile mai mari îi învăţaseră pe cei mai mici. Jonas se gândea deja s-o înveţe pe Lily.

Se vorbea despre schimbarea regulii şi despre dăruirea bicicletei la o vârstă mai fragedă. O comisie studia propunerea. Când ceva ajungea la o comisie pentru studiu, oamenii glumeau întotdeauna. Şi spuneau că membrii comisiei aveau să ajungă Vârstnici în momentul când avea să se schimbe regula.

Regulile erau foarte greu de modificat. Uneori, dacă era vorba de-o regulă foarte importantă – nu ca aceea referitoare la vârsta optimă pentru primirea unei biciclete –, ea trebuia trimisă în cele din urmă la Primitor în vederea deciziei. Primitorul era cel mai important Vârstnic. Jonas nu-l văzuse niciodată, doar auzise de el; cineva aflat într-o funcţie atât de însemnată trăia şi lucra singur. Însă comisia nu l-ar fi deranjat niciodată pe Primitor în chestiunea bicicletelor; membrii ei aveau pur şi simplu să se agite şi să se contrazică ani în şir, până când cetăţenii aveau să uite că propunerea le fusese trimisă spre studiu.

Tatăl lui Jonas continuă.

— Aşa că m-am uitat şi-am chiuit când sora mea, Katya, a devenit Nouară, şi-a scos fundele din păr şi şi-a primit bicicleta. Pe urmă n-am dat mare atenţie Decarilor şi Unşpearilor. Iar în cele din urmă, la sfârşitul celei de-a doua zile, care părea să nu se mai termine, mi-a venit şi mie rândul. Căci a urmat Ceremonia Doişpearilor.

Jonas se înfioră. Şi-l imagină pe tatăl lui, care probabil că fusese un băiat sfios şi liniştit, fiindcă devenise un bărbat sfios şi liniştit, aşezat alături de restul grupei şi aşteptând să fie chemat pe scenă. Ceremonia Doişpearilor era ultima. Şi cea mai importantă.

— Ţin minte cât de mândri arătau ai mei – chiar şi soră-mea; chit c-ar fi vrut să plece şi să se plimbe cu bicicleta-n văzul lumii, s-a potolit şi a fost foarte cuminte şi atentă când mi-a venit rândul. Dar drept să-ţi spun, Jonas, continuă Tata, eu n-am avut parte de elementul de suspans pe care o să-l aibă Ceremonia ta. Fiindcă ştiam deja aproape sigur ce Însărcinare urma să primesc.

Jonas fu mirat. Nu prea aveai cum să ştii dinainte. Era o alegere secretă, făcută de conducătorii comunităţii, Comisia de Vârstnici, care-şi tratau răspunderea cu atâta seriozitate, încât nimeni nu făcea glume pe seama Însărcinărilor.

Mama lui Jonas păru şi ea surprinsă.

— Cum ai fi putut să ştii? întrebă ea.

Tata îi adresă surâsul lui blând.

— Păi, mi-a fost clar din capul locului – iar pe urmă ai mei mi-au mărturisit că şi lor li se păruse evident – care era principala mea calitate. Mi-au plăcut dintotdeauna noucopiii mai mult decât orice. Când prietenii din grupa mea de vârstă făceau curse cu bicicleta, construiau vehicule şi poduri de jucărie sau…

— Toate lucrurile pe care le fac şi eu cu prietenii, sublinie Jonas, iar mama lui încuviinţă, dând din cap.

— Luam şi eu parte, normal, fiindcă în copilărie trebuie să avem tot felul de experienţe. Şi am tras tare la şcoală, la fel cum faci şi tu, Jonas. Dar ori de câte ori aveam timp liber, mă trezeam atras de noucopii. Îmi petreceam aproape toate orele de voluntariat la Centrul de Creştere. Şi bineînţeles că Vârstnicii ştiau asta, din observaţiile făcute.

Jonas dădu din