cap. În cursul anului trecut, îşi dăduse seama că nivelul de observare crescuse. La şcoală, în recreaţii şi în timpul orelor de voluntariat, sesizase că Vârstnicii îl urmăreau şi pe el, şi pe ceilalţi Unşpeari. Îi văzuse făcând însemnări. Ştia, de asemenea, că se întâlneau în şedinţe de câteva ore cu toţi învăţătorii pe care el şi ceilalţi Unşpeari îi avuseseră cât timp merseseră la şcoală.

— Aşa că m-am aşteptat şi am fost bucuros, dar câtuşi de puţin surprins, când m-au anunţat c-o să primesc Însărcinarea de Crescător, explică Tata.

— Şi-au aplaudat toţi, deşi n-au fost surprinşi? se interesă Jonas.

— A, sigur. S-au bucurat pentru mine, pentru faptul că primisem Însărcinarea pe care mi-o dorisem cel mai mult. M-am simţit foarte norocos, zise tatăl lui cu un zâmbet.

— A existat vreun Unşpear dezamăgit în anul tău? întrebă Jonas.

Spre deosebire de tatăl lui, n-avea idee ce Însărcinare urma să primească. Dar ştia că unele dintre ele l-ar dezamăgi. Cu toate că respecta munca tatălui său, nu-şi dorea să fie Crescător. Iar pe Muncitori nu-i invidia câtuşi de puţin.

Tata se gândi puţin.

— Nu, nu cred. Bineînţeles, Vârstnicii sunt foarte atenţi la observaţiile şi la alegerile pe care le fac.

— Probabil că e cea mai importantă slujbă din comunitatea noastră, comentă mama lui.

— Prietena mea Yoshiko s-a mirat când a fost aleasă Medic, dar a fost foarte emoţionată, spuse Tata. Şi stai puţin, a mai fost Andrei – ţin minte că pe vremea când eram mici nu voia să desfăşoare niciun fel de activitate fizică. Îşi petrecea timpul din recreaţii doar cu jocul lui de construit, şi-n toate orele de voluntariat căsca gura pe şantierele de construcţii. Vârstnicii aflaseră, normal. Andrei a primit Însărcinarea de Inginer şi-a fost încântat.

— Mai târziu, Andrei a construit podul peste râu din vestul oraşului, zise mama lui Jonas. Când eram noi copii, nu era acolo.

— Dezamăgirile sunt foarte rare, Jonas. Nu cred că trebuie să-ţi faci griji pentru asta, îl linişti tatăl lui. Şi chiar dac-ar fi, ştii doar că există apel.

Dar la ultimele cuvinte râseră cu toţii – apelul ajungea la o comisie spre studiere.

— Mă-ngrijorează un pic Însărcinarea lui Asher, mărturisi Jonas. Asher e-un băiat de zahăr. Dar nu prea are nicio preocupare serioasă. Ia totul în glumă.

Tatăl lui chicoti.

— Ştii ceva? zise el. Ţin minte când Asher era noucopil şi se afla la Centrul de Creştere, înainte să i se pună nume. Nu plângea niciodată. Gângurea şi râdea din orice. Tuturor celor de-acolo ne plăcea să-l creştem.

— Vârstnicii îl cunosc pe Asher, zise mama lui Jonas. O să-i găsească Însărcinarea potrivită. Nu cred c-are rost să-ţi faci griji. Dar dă-mi voie, Jonas, să te pun în gardă cu privire la un lucru care poate că ţi-a scăpat. Eu, una, ştiu că nu m-am gândit la el până la Ceremonia Doişpearilor.

— Ce anume?

— Ei bine, e ultima Ceremonie, după cum ştii. După ce-ajungi Doişpear, vârsta nu mai contează. Cei mai mulţi dintre noi nici nu mai ştiu câţi ani au, deşi informaţia se găseşte în Sala Registrelor Deschise şi-am putea să mergem şi s-o căutăm dac-am vrea. Lucrurile cu adevărat importante sunt pregătirea pentru viaţa de adult şi instruirea de care-o să ai parte pentru Însărcinare.

— Ştiu asta, spuse Jonas. Toată lumea ştie.

— Dar asta înseamnă, continuă mama lui, c-o să faci parte dintr-o grupă nouă. La fel ca fiecare dintre prietenii tăi. N-o să-ţi mai petreci timpul cu Unşpearii. După Ceremonia Doişpearilor, o să stai cu cei care au primit aceeaşi Însărcinare şi care-ncep instruirea. Gata cu orele de voluntariat, gata cu recreaţiile. Aşa că n-o să mai ai prieteni la fel de apropiaţi.

Jonas clătină din cap.

— Asher şi cu mine o să rămânem întotdeauna prieteni, spuse el hotărât. Şi oricum, mai e şi şcoala.

— Aşa e, fu de acord tatăl lui. Dar şi ce-a spus mama e adevărat. O să aibă loc nişte schimbări.

— Schimbări în bine, ce-i drept, sublinie mama lui. După Ceremonia Doişpearilor, mi-au lipsit recreaţiile din copilărie. Dar când am început pregătirea pentru Drept, m-am trezit lângă oameni care-aveau aceleaşi preocupări ca mine. Mi-am făcut alt tip de prieteni, prieteni de toate vârstele.

— Te-ai mai jucat după ce-ai ajuns Doişpeară? întrebă Jonas.

— Destul de rar, răspunse mama lui. Dar nu mi s-a mai părut la fel de important.

— Şi eu m-am jucat, zise Tata, râzând. Mă joc şi-acum. În fiecare zi, la Centrul de Creştere, mă joc hopa-pe-genunchi, cucu-bau şi ia-l-în-braţe-pe-ursuleţ.

Întinse mâna şi-l mângâie pe Jonas pe părul pieptănat cu grijă.

— Distracţia nu se termină când ajungi Doişpear.

Lily se ivi în uşă, îmbrăcată în pijama. Scoase un oftat de nerăbdare.

— Da’ ştiu că-i o discuţie personală foarte lungă, zise ea. Iar unii oameni îşi aşteaptă obiectul de-alinare.

— Lily, i se adresă drăgăstos mama ei, mai ai foarte puţin pân-ajungi Optară, iar când eşti Optară obiectul de alinare ţi se ia şi e dat copiilor mai mici. Ar trebui să-ncepi să dormi fără el.

Însă tatăl ei se apropiase deja de policioară şi luase elefantul umplut cu câlţi care stătea acolo. Multe dintre obiectele de alinare, cum era şi al lui Lily, erau creaturi imaginare, pufoase şi umplute cu câlţi. Al lui Jonas se numise urs.

— Uite-aici, Lilly-billy, zise el. Hai că vin să te-ajut să-ţi scoţi fundele din păr.

Jonas şi mama lui îşi dădură ochii peste cap, dar se uitară afectuos la Lily şi la Tata, care se îndreptară spre dormitorul ei, cu elefantul care-i fusese dat ca obiect de alinare când se născuse. Mama se îndreptă spre biroul său mare şi-şi deschise servieta; munca ei părea fără sfârşit, chiar şi seara, când se afla acasă. Jonas se duse la propria masă de lucru şi începu să se uite prin hârtiile de la şcoală ca să-şi facă tema de seară. Însă mintea îi rămăsese la luna decembrie şi la Ceremonia care se apropia.

Cu toate că discuţia cu părinţii îl liniştise, nu avea nici cea mai vagă idee ce Însărcinare aveau să-i aleagă Vârstnicii pentru mai departe, şi nici cum avea să se simtă în ziua cu pricina.

 

 

CAPITOLUL 3

 

— Ia uitaţi-vă! chiţăi Lily încântată. Nu-i drăguţ? Priviţi cât de mic e! Şi are ochi ciudaţi, ca ai tăi, Jonas!

Jonas o fulgeră cu privirea. Nu-i