plăcea că vorbise despre ochii lui. Aşteptă ca tatăl lui s-o dojenească. Dar Tata tocmai îşi făcea de lucru cu dezlegatul coşului din spatele bicicletei. Jonas se apropie să arunce o privire.

Acela fu primul lucru pe care-l observă când se uită la noucopilul care-l privea curios din coş. Ochii deschişi la culoare.

Aproape toţi cetăţenii din comunitate aveau ochi negri. Şi părinţii lui, şi Lily, şi colegii de grupă sau prietenii. Însă existau câteva excepţii: Jonas însuşi şi o Cinciară căreia chiar el îi remarcase ochii diferiţi, de o nuanţă mai deschisă. Nimeni nu vorbea despre lucrurile acestea; nu exista o regulă ca atare, dar trecea drept proastă-creştere să atragi atenţia asupra trăsăturilor tulburătoare sau neobişnuite ale cuiva. Lily trebuia să înveţe repede lecţia asta, sau avea să fie mustrată din cauza firii ei insensibile, decise Jonas.

Tata îşi fixă bicicleta în suport. Pe urmă luă coşul şi-l duse în casă. Lily se ţinu după el, dar se uită peste umăr la Jonas şi-l tachină:

— Poate c-a avut aceeaşi Născătoare ca tine.

Jonas ridică din umeri şi-i urmă înăuntru. Însă fusese uimit de ochii noucopilului. Existau puţine oglinzi în comunitate; nu erau interzise, dar lumea nu prea avea nevoie de ele, iar Jonas pur şi simplu nu catadicsise să se privească în oglindă, în situaţiile când ajungea într-un loc unde se găsea aşa ceva. Acum, văzându-l pe noucopil şi observându-i căutătura, îşi aduse aminte că ochii deschişi la culoare nu numai că erau rari, dar le confereau posesorului o expresie anume – dar ce? Profunzime, hotărî el; ca şi cum te-ai uita în apa limpede a unui râu, până pe fund, unde stăteau la pândă lucruri încă nedescoperite. Nu se simţi în largul lui când îşi dădu seama că şi el avea aceeaşi expresie.

Se duse la masa de lucru, prefăcându-se că nu-l interesează noucopilul. În cealaltă parte a camerei, Mama şi Lily se aplecau ca să se uite mai bine, pe când Tata desfăcea pătura.

— Obiectul lui de-alinare cum se cheamă? întrebă Lily, punând mâna pe creatura plină cu câlţi care fusese aşezată în coş, lângă copil.

Tata se uită la jucărie.

— Hipopotam, spuse el.

Lily chicoti la auzul acelui cuvânt bizar.

— Hipopotam, repetă ea şi puse obiectul de alinare la loc.

Se uită la noucopilul din pătura desfăcută, iar acesta îşi mişcă braţele.

— Noucopiii ăştia sunt tare drăguţi, oftă Lily. Sper ca Însărcinarea mea să fie de Născătoare.

— Lily! spuse Mama cu asprime. Nu vorbi aşa. Însărcinarea aceea nu e tocmai onorabilă.

— Dar am stat de vorbă cu Natasha, Decara care locuieşte lângă noi, o ştii? Îşi face-o parte din orele de voluntariat la Centrul de Naşteri. Şi mi-a zis că Născătoarele primesc o mâncare grozavă, fac exerciţii fizice care nu le obosesc şi-n cea mai mare parte a timpului se joacă şi se distrează, cât timp aşteaptă. Mi-ar conveni şi mie, zise Lily ştrengăreşte.

— Trei ani, îi spuse Mama cu fermitate. Trei naşteri şi gata. După aceea sunt Muncitoare pentru tot restul vieţii lor adulte, până-n ziua când intră-n Casa Bătrânilor. Asta vrei, Lily? Trei ani de trândăveală şi pe urmă muncă fizică grea până la bătrâneţe?

— Păi, mai bine nu, recunoscu Lily fără tragere de inimă.

Tata îl întoarse pe noucopilul din coş pe burtică. Se aşeză alături şi-i masă spatele mic cu o mişcare ritmică.

— Oricum, Lilly-billy, spuse el afectuos, Născătoarele nici măcar n-ajung să-şi vadă noucopiii. Dacă-ţi place atât de mult de ei, ar trebui să speri c-o s-ajungi Crescătoare.

— Când o să fii Optară şi-o să-ţi începi orele de voluntariat, o să poţi face o-ncercare la Centrul de Creştere, îi sugeră Mama.

— Da, cred că o s-o fac, zise Lily şi îngenunche lângă coş. Cum ziceaţi că-l cheamă? Gabriel? Bună, Gabriel, spuse ea cântat, după care chicoti şi adăugă în şoaptă: Hopa, cred c-a adormit. Mai bine-mi ţin gura.

Jonas se întoarse la temele de pe masa de lucru. Haida-de, îşi zise el. Lily nu-şi ţinea gura niciodată. Probabil c-ar trebui să-şi dorească o Însărcinare de Vorbitor, ca să stea toată ziua la birou cu microfonul şi să facă anunţuri. Râse în gând şi şi-o imagină pe sora lui turuind, cu vocea aceea plină de sine pe care ajungeau s-o aibă toţi Vorbitorii, şi spunând lucruri de genul: ATENŢIUNE. LI SE AMINTEŞTE FETIŢELOR SUB NOUĂ ANI CĂ FUNDELE DE PĂR TREBUIE STRÂNSE BINE ÎN PERMANENŢĂ.

Se întoarse spre Lily şi observă cu satisfacţie că fundele ei erau desfăcute şi atârnau, ca de obicei. Avea să se audă un anunţ nu peste multă vreme, de asta era sigur, iar anunţul avea s-o vizeze în principal pe Lily, deşi bineînţeles că nu avea să i se rostească numele. Însă toată lumea avea să ştie.

Toată lumea ştiuse, îşi aminti foarte jenat Jonas, că anunţul ATENŢIUNE, LI SE AMINTEŞTE UNŞPEARILOR CĂ NU AU VOIE SĂ IA OBIECTE DIN ZONA DE RECREAŢIE ŞI CĂ GUSTĂRILE TREBUIE MÂNCATE, NU DEPOZITATE se referise la el, în acea zi din luna trecută când dusese acasă un măr. Nimeni nu vorbise despre asta, nici măcar părinţii lui, fiindcă anunţul public provocase remuşcările cuvenite. Jonas mâncase mărul, fireşte, iar a doua zi dimineaţă, înainte de ore, îi ceruse iertare Directorului pentru Recreaţii.

Se gândi din nou la incidentul acela. Încă era pradă uluielii. Nu din cauza anunţului sau a scuzelor de rigoare – erau proceduri standard, iar el meritase s-o păţească –, ci din cauza întâmplării în sine. Probabil c-ar fi trebuit să vorbească despre sentimentul de uluială chiar în seara aceea, când membrii unităţii familiale îşi prezentaseră sentimentele de peste zi. Dar nu fusese în stare să dea de capăt poveştii şi să-şi explice sursa derutei, aşa că nu adusese vorba.

Se întâmplase în timpul recreaţiei, când se jucase cu Asher. Jonas luase la nimereală un măr din coşul unde se ţineau gustările şi i-l azvârlise prietenului său. Asher i-l aruncase înapoi şi după asta cei doi începuseră să schimbe pase.

Nu era nimic neobişnuit; era o activitate pe care Jonas o desfăşurase de nenumărate ori: aruncă, prinde; aruncă, prinde. Jonas nu făcea niciun efort, ba chiar se plictisea, cu toate că lui Asher îi plăcea şi chiar avea nevoie să facă schimburi