Însă dintr-odată Jonas observase, urmărind din priviri traiectoria mărului prin aer, că fructul – şi aici intervenea partea pe care nu putuse s-o priceapă – se schimbase. Doar pentru o clipă. Se schimbase în aer, îşi aminti el. Pe urmă se trezise cu el în mână şi-l privise cu atenţie, dar era acelaşi măr. Neschimbat. Aceeaşi mărime şi formă: o sferă perfectă. Şi aceeaşi culoare nedefinită, cam de nuanţa pe care-o avea vestonul lui.

Mărul nu avea absolut nimic remarcabil. Îl aruncase dintr-o mână în alta de câteva ori, după care i-l azvârlise din nou lui Asher. Şi din nou – în aer şi doar preţ de o clipă – se schimbase.

Se întâmplase de patru ori. Jonas clipise des, se uitase în jur şi pe urmă îşi verificase vederea, mijindu-şi ochii la literele mici de pe ecusonul de identificare pe care şi-l fixase de veston. Îşi citise numele fără probleme. Îl văzuse la fel de limpede pe Asher la capătul zonei de aruncare. Şi nu avusese nicio problemă în a prinde mărul.

Fusese complet nedumerit.

— Ash? zisese el. Ai observat ceva ciudat? La mărul ăsta?

— Da, răspunsese Asher râzând. Îmi tot sare din mână şi cade!

Tocmai îl scăpase din nou.

Aşa că râsese şi Jonas, şi în felul ăsta încercase să facă abstracţie de convingerea incomodă că se întâmplase totuşi ceva. Însă dusese mărul acasă, contrar regulilor din zona de recreaţie. În seara aceea, înainte ca părinţii şi Lily să se întoarcă la locuinţă, îl ţinuse în mâini şi-l privise cu atenţie. Era uşor lovit, fiindcă Asher îl scăpase pe jos de câteva ori. Însă în rest nu avea nimic neobişnuit.

Jonas îl privise cu lupa. Îl azvârlise de câteva ori prin cameră, urmărindu-l cu privirea, iar pe urmă îl rostogolise pe masa de lucru, aşteptând ca lucrul acela straniu să se întâmple din nou.

Dar nimic. Singurul lucru care se întâmplase fusese anunţul auzit ceva mai târziu spre seară, anunţul care-l individualizase fără să-i rostească numele şi care-i făcuse pe ambii lui părinţi să se uite cu tâlc spre masa lui de lucru pe care continua să se afle mărul.

Acum, aşezat tot la masa de lucru, uitându-se ţintă la tema pentru acasă, în timp ce toţi ceilalţi stăteau în jurul noucopilului din coş, Jonas clătină din cap, încercând să uite întâmplarea aceea ciudată. Se sili să-şi aranjeze hârtiile şi să înveţe puţin înainte de cină. Gabriel, noucopilul, se agită şi scânci, iar Tata îi vorbi cu blândeţe lui Lily, explicându-i procedura de hrănire, în timp ce deschidea cutia în care se găseau cele trebuincioase.

Seara decurse aidoma celorlalte în unitatea familială, în locuinţă şi-n comunitate: tăcută şi propice reflecţiei – o perioadă de primenire şi de pregătire pentru ziua următoare. Singurul lucru care-o făcea diferită era prezenţa noucopilului cu ochii lui deschişi la culoare, solemni şi ştiutori.

CAPITOLUL 4

Jonas dădea încet din pedale, uitându-se la suporturile pentru biciclete de lângă clădiri, ca să vadă dacă putea să repereze bicicleta lui Asher. Nu i se întâmpla foarte des să-şi efectueze orele de voluntariat cu prietenul lui, fiindcă Asher se prostea mai mereu şi era greu să lucrezi cu seriozitate în prezenţa lui. Acum însă, când Jonas avea să devină Doişpear peste atât de puţin timp, iar orele de voluntariat aveau să se încheie, asta nu mai părea să conteze.

Libertatea de-a alege unde să-şi petreacă orele acelea i se păruse dintotdeauna un mare răsfăţ lui Jonas – celelalte ore ale zilei erau foarte atent împărţite.

Îşi aminti când devenise Optar, cum avea să devină şi Lily în scurtă vreme, şi fusese pus în faţa acestei libertăţi a opţiunii. Întotdeauna Optarii erau puţin agitaţi când îşi efectuau primele ore de voluntariat, chicotind şi rămânând alături de prieteni. Îşi începeau aproape invariabil orele ca Elevi de Serviciu pentru Recreaţii, ajutându-i pe copiii mai mici într-un loc unde încă se simţeau în largul lor. Dar, călăuziţi cum trebuia, pe măsură ce-şi dezvoltau încrederea în sine şi se maturizau, îşi alegeau alte slujbe, îndreptându-se treptat spre cele care corespundeau propriilor interese şi deprinderi.

Un Unşpear pe nume Benjamin petrecuse un întreg ciclu de aproape patru ani în Centrul de Refacere, unde se ocupase de cetăţenii care suferiseră accidente şi fuseseră răniţi. Se zvonea că ajunsese la fel de priceput ca Directorii pentru Refacere, ba chiar că pusese la punct o serie de aparate şi metode de grăbire a refacerii. Nu încăpea îndoială că Benjamin avea să primească o Însărcinare în domeniul acela şi că avea să i se permită, probabil, să sară peste cea mai mare parte a pregătirii.

Jonas era impresionat de lucrurile pe care le izbutise Benjamin. Îl cunoştea, desigur, fiindcă fuseseră colegi de grupă de la bun început, însă nu vorbiseră niciodată despre realizările lui fiindcă o asemenea discuţie ar fi fost stânjenitoare pentru Benjamin. Nu exista nicio modalitate comodă de-a discuta despre succesele cuiva sau de-a le aminti fără să-ncalci regula împotriva lăudatului, chit că nu asta aveai de gând. Era o regulă neimportantă, cam la fel ca aceea a proastei-creşteri, iar pedeapsa consta doar într-o dojenire blândă. Totuşi, era mai bine să te ţii departe de situaţiile în care funcţiona o regulă atât de uşor de încălcat.

Lăsând zona de locuinţe undeva în urmă, Jonas pedală pe lângă structurile comunitare, sperând să repereze bicicleta lui Asher parcată lângă una dintre micile fabrici sau clădiri de birouri. Trecu pe lângă Centrul de Îngrijire a Copiilor, unde rămânea Lily după şcoală, şi pe lângă locurile de joacă din jur. Străbătu cu bicicleta Piaţa Centrală şi marele Auditoriu unde se ţineau întrunirile publice.

Încetini şi se uită la ecusoanele de pe bicicletele aliniate la intrarea în Centrul de Creştere. Pe urmă le verifică pe cele de lângă Distribuirea Alimentelor; era de fiecare dată interesant să ajuţi la livrări, iar Jonas spera să-şi găsească prietenul acolo, ca să poată pleca apoi împreună în cursele zilnice, ducând cutiile cu provizii în locuinţele din comunitate. Însă în cele din urmă găsi bicicleta lui Asher – înclinată, ca