Astăzi, în ciuda feţei posomorâte a Ritei şi a buzelor ei strânse, tare mi-ar plăcea să rămân aici, în bucătărie. S-ar putea să vină şi Cora dintr-altă parte a casei, nedespărţită de pămătuful ei de şters praful şi de sticla cu ulei de curăţat mobila; şi Rita ar face cafea – în casele Comandanţilor încă se mai găseşte cafea adevărată – şi am sta în jurul mesei de bucătărie a Ritei, care de fapt nu e a Ritei cu nimic mai mult decât îmi aparţine masa mea, şi am sta de vorbă despre junghiuri, dureri şi boli, despre ce ne supără la picioare şi la spinări, despre tot soiul de răutăţi la care se pot deda trupurile noastre asemeni unor copii neastâmpăraţi. Am puncta inflexiunile vocilor cu semne din cap arătând că da, ştim tot despre sâcâiala respectivă. Am face schimb de leacuri şi ne-am întoarce să înşirăm enigmele trupurilor noastre, ne-am plânge încetişor, cu voci scăzute, în tonalităţi minore şi triste asemeni porumbeilor gângurind pe streşini. Ştiu ce vrei să spui, am zice. Sau am folosi o expresie mai ciudată pe care o mai auzi încă la oamenii mai în vârstă. Acum mai vii de-acasă, ca şi cum vocea ar fi un călător ce soseşte de la mare distanţă. Ceea ce ar putea fi, ceea ce este.

  Cât de mult dispreţuiam astfel de conversaţii pe vremuri! Acum le duc dorul. Cel puţin era o conversaţie. Un fel de schimb.

  Sau am sta la bârfă. Marthele ştiu ce se întâmplă, comunică între ele transmiţând ştiri neoficiale de la o casă la alta. Ca şi mine, ascultă fără îndoială pe la uşi, şi observă tot, chiar dacă îşi ţin ochii plecaţi. Le-am auzit uneori sporovăind şi am prins frânturi din conversaţiile lor secrete. S-a născut mort. Sau: I-a înfipt o andrea drept în pântece. Pesemne că o rodea cumplit gelozia. Sau, chinuitor de enigmatic: Tipa a folosit detergent pentru closete. A făcut minuni, deşi nu poţi crede că el nu i-a simţit gustul. Probabil că habar n-a avut, criţă cum era; dar au descoperit-o, nu-ţi face griji.

  Sau aş ajuta-o pe Rita să facă pâine, afundându-mi mâinile în aluatul cald, ce opune rezistenţă precum carnea. Mă mistuie pofta să ating altceva, nu numai pânză sau lemn. Mă mistuia pofta de a folosi simţul pipăitului.

  Dar chiar dacă aş viola buna-cuviinţă până într-atât şi aş ruga-o, Rita nu ar îngădui aşa ceva. I-ar fi prea frică. Marthele nu trebuie să fraternizeze cu noi.

  A fraterniza înseamnă a se comporta ca un frate. Luke mi-a spus. Zicea că nu există un cuvânt corespunzător care să însemne a se comporta ca o soră. Ar trebui să fie a sororiza. Din limba latină. Îi plăcea să cunoască asemenea detalii. Derivate lexicale, întrebuinţări curioase ale unor cuvinte. Eu îl tachinam, spunându-i că e pedant. Iau cartonaşele din mâna întinsă a Ritei; pe ele sunt desenate obiectele pentru care pot fi date în schimb: douăsprezece ouă, o bucată de brânză, o formă maronie ce se presupune că reprezintă un cotlet. Le pun bine în buzunarul cu fermoar de la mânecă, unde îmi ţin şi permisul.

  — Zi-le să fie proaspete, ouăle adică, zise. Nu ca ultima oară; şi zi-le să-ţi dea pui, nu o găină. Zi-le pentru cine e, să nu mai calce în străchini.

  — Bine, zic. Nu zâmbesc. De ce să o ispitesc să-mi fie prietenă?

  Capitolul trei.

  Ies prin uşa din spate în grădina mare şi îngrijită: în mijloc se întinde o pajişte străjuită de o salcie plângătoare cu mâţişori; pe margini, o bordură de flori, în care narcisele sunt pe trecute, iar lalelele îşi deschid cupele într-o revărsare de culoare. Lalelele sunt roşii, stacojiu închis spre tulpină, de parcă ar fi fost rănite şi ar începe să se vindece în locul acela.

  Grădina asta este domeniul Soţiei Comandantului. Privind prin fereastra mea cu geam armat, am văzut-o adesea acolo, îngenuncheată pe o pernă, purtând un văl bleu peste borurile largi ale pălăriei de grădină; alături de ea – un coş cu foarfece de grădinărit şi bucăţi de sfoară ca să lege florile, să stea bine. Grădina e săpată de un Paznic repartizat Comandantului. Soţia Comandantului dă instrucţiuni, arătând cu bastonul. Multe dintre soţii au asemenea grădini, un obiect pe care să-l ţină în ordine, să-l îngrijească şi să-l îndrăgească.

  Cândva am avut şi eu grădină. Îmi amintesc mirosul de pământ reavăn, formele dolofane ale bulbilor pe care-i ţineam în palmă, foşnetul uscat al seminţelor presărate printre degete. Timpul trecea mai repede în acest fel. Uneori, Soţia Comandantului cere să i se scoată un scaun şi nu face altceva decât să stea aşa, în grădina ei. De la distanţă, ai zice că se bucură de pace.

  Acum nu e aici şi încep să mă întreb unde e: nu îmi place să dau de Soţia Comandantului pe neaşteptate. Poate că e în salon, cosând, cu un picior pe un scăunel din cauza artritei. Sau poate croşetează fulare pentru Îngerii de pe front. Nu prea pot crede că Îngerii au nevoie de astfel de fulare; oricum, cele făcute de Soţia Comandantului sunt prea încărcate. Pentru ea cruciuliţele şi steluţele folosite de celelalte Soţii sunt mult prea simple. La capetele fularelor ei defilează brazi sau vulturi sau siluete umanoide ţepene: un băiat, o fată, un băiat, o fată. Nu sunt fulare pentru adulţi, ci pentru copii.

  Uneori cred că fularele astea nu sunt niciodată trimise Îngerilor, ci sunt deşirate şi transformate la loc în gheme din care să se croşeteze noi fulare. Poate e doar o activitate care să le ţină ocupate pe Soţii, să le dea sentimentul că au un scop. Dar o invidiez pe Soţia Comandantului pentru că poate croşeta. E grozav să ai mici ţinte în faţă care pot fi uşor atinse.