Nu îmi vorbeşte decât atunci când nu are încotro.

  Pentru ea eu reprezint o mustrare vie, şi un lucru necesar totodată.

  Am stat faţă în faţă pentru prima dată acum cinci săptămâni, când am sosit la acest post. Paznicul de la postul precedent m-a dus până la uşa din faţă. În prima zi ni se îngăduie să intrăm pe uşa din faţă, dar după aceea ni s-a cerut să o folosim pe cea din spate. Nu s-a stabilit totul în amănunt, e prea curând şi nimeni nu e chiar sigur în ceea ce priveşte statutul nostru exact. După o vreme va trebui probabil să o folosim ori numai pe cea din faţă, ori numai uşa din spate.

  Mătuşa Lydia spunea că încearcă să influenţeze forul legislativ în favoarea uşii din faţă. Doar aveţi o poziţie de onoare, zicea ea.

  Paznicul sunase la uşă, dar înainte de a se fi scurs timpul necesar ca cineva să fi auzit şi să vină repede să răspundă, uşa se deschise spre interior. Probabil că stătuse la pândă în spatele uşii. Mă aşteptasem să deschidă o Marthă, dar era chiar ea, de neconfundat în roba ei lungă de un albastru deschis.

  Deci, tu eşti cea nouă, zise. Nu se dădu în lături ca să mă lase să intru, pur şi simplu stătea aşa în cadrul uşii. Voia să mă facă să simt că nu puteam intra în casă decât dacă zicea ea. În vremurile de acum se încasează multe îmbrânceli şi ghionturi în asemenea puncte strategice.

  Da, am răspuns.

  Las-o pe verandă, se adresă ea Paznicului care îmi ducea geanta de voiaj. Era de vinilin roşu şi nu era mare. Mai aveam o geantă cu pelerina de iarnă şi rochiile mai groase, dar aceea urma să vină mai târziu.

  Paznicul puse jos geanta, luă poziţie de drepţi şi o salută. I-am auzit paşii îndepărtându-se pe alee, apoi poarta din faţă închizându-se, şi am avut senzaţia că mi se lua un braţ protector. Pragul unei case noi e un loc unde te simţi singură.

  Ea aşteptă până când plecă maşina. Ţinându-mi capul plecat, nu îi vedeam faţa, ci doar o parte din trup: talia albastră, îngroşată de vârstă, mâna stângă pe mânerul de fildeş al bastonului, briliantele mari de pe inelar, degetul care trebuia să fi fost foarte frumos odinioară şi era încă frumos îngrijit, deşi noduros, cu unghia pilită în formă ovală. Arăta ca un zâmbet ironic pe degetul acela, parcă îşi bătea joc de ea.

  Poţi să şi intri, zise. Îmi întoarse spatele şi traversă şchiopătând holul. Trage uşa după tine.

  Am ridicat geanta şi am băgat-o înăuntru, cum cred că voia şi ea, apoi am închis uşa. Nu am scos nici un cuvânt. Mătuşa Lydia zicea că e mai bine să nu vorbeşti, decât dacă îţi adresează ea o întrebare directă. Încearcă să priveşti lucrurile din punctul lor de vedere, zicea ea, frângându-şi mâinile împreunate şi zâmbind nervos, implorator. Nu e uşor pentru ele.

  Poftim aici, zise Soţia Comandantului. Când am intrat în salon, era deja instalată în fotoliul ei, sprijinindu-şi piciorul stâng pe scăunelul cu pernuţă brodată în petit point şi având un coş cu trandafiri alături. Lângă scaun, pe podea, se afla fularul pe care-l împletea, cu andrelele înfipte în el.

  Am rămas în picioare în faţa ei, cu mâinile la piept. Aşa, zise ea. Ţinea strâns o ţigară între dinţi, pe care şi-o aprinse. Aşa strânse, buzele ei păreau subţiri, înconjurate de linii verticale cum se vedeau cândva în reclamele pentru cremele de buze. Bricheta era de culoarea fildeşului. Probabil că ţigările fuseseră achiziţionate la negru, ceea ce îmi dădu speranţă. Chiar şi acum mai există o piaţă neagră, deşi nu mai sunt bani adevăraţi. Există întotdeauna o piaţă neagră, căci se găsesc întotdeauna lucruri cu care să faci troc. Deci era o femeie pentru care regulile puteau fi elastice. Dar eu nu aveam nimic cu care să pot face comerţ.

  M-am uitat la ţigară cu jind. Ca şi alcoolul şi cafeaua, ţigările îmi sunt interzise.

  Aşadar, bătrânul zi-i pe nume nu a izbutit, spuse.

  Nu doamnă, am răspuns eu.

  Scoase ceva ce aducea a râs, apoi tuşi. N-a avut noroc. Acum eşti la al doilea, nu? Al treilea, doamnă, zisei.

  Nici pentru tine nu e prea bine, zise ea. Râse, înecându-se şi tuşind din nou. Poţi sta jos. Nu e obiceiul meu, dar de data asta îţi îngădui.

  M-am aşezat într-adevăr jos, pe marginea unuia din scaunele cu spătare ţepene. Nu doream să mă uit cu ochi mari în jur, căci nu voiam să dau impresia că nu o urmăresc; astfel încât consola de marmură a căminului din dreapta şi oglinda de deasupra lui şi buchetele de flori îmi apăreau doar ca nişte umbre la marginea câmpului meu vizual. Mai târziu aveam desigur să găsesc destul timp să le examinez.

  Acum, faţa ei era la acelaşi nivel cu a mea. Am avut impresia că o recunosc, sau că cel puţin îmi amintea de cineva cunoscut. Câteva şuviţe de păr îi ieşeau de sub văl. Era încă blond. Atunci am crezut că poate se oxigena, că vopseaua de păr era un alt articol pe care şi-l procura la negru, dar acum ştiu că e într-adevăr blond. Avea sprâncenele pensate, două linii subţiri arcuite, ce-i dădeau un aer veşnic mirat sau ultragiat sau curios, aşa cum vezi pe chipul unui copil luat prin surprindere, însă pleoapele îi arătau obosite. Dar nu şi ochii, care aveau culoarea ostilă a cerului dintr-o zi strălucitoare de miez de vară, o întindere albastră impenetrabilă. Nasul, acum prea mic pentru restul feţei, fusese probabil ceea ce se numea odată drăgălaş. Faţa nu era grasă, dar era mare. Două linii o brăzdau din colţurile gurii în jos, iar între ele se afla bărbia, încordată ca un pumn.

  Doresc să te văd cât se poate de puţin, zise. Cred că