Nu am răspuns, căci nu voiam nici s-o insult încuviinţând, nici să o contrazic.

  Ştiu că nu eşti proastă, continuă. Inhală, apoi suflă fumul afară. Ţi-am citit dosarul. Pentru mine, aceasta e ca o tranzacţie comercială. Dar dacă mi se fac necazuri, răspund cu aceeaşi monedă. Ai înţeles?

  Da, doamnă, am răspuns.

  Nu-mi spune Doamnă, zise iritată. Doar nu eşti o Marthă.

  Nu am întrebat cum trebuie să mă adresez, căci am văzut-o că spera să nu mai am ocazia să-i mai adresez vreun cuvânt. Eram dezamăgită. Pe atunci doream să o transform într-o soră mai mare, o figură maternă care să mă înţeleagă şi să mă protejeze. Soţia de la postul meu precedent îşi petrecea aproape tot timpul în dormitor; Marthele spuneau că bea. Tare doream ca asta să nu fie aşa. Voiam să cred că aş fi plăcut-o în alte vremuri şi locuri, într-o altă viaţă. Dar începeam să înţeleg deja că nu mi-ar fi fost pe plac şi nici eu ei.

  Îşi stinse ţigara pe jumătate fumată într-o scrumieră mică, spiralată, de pe măsuţa cu lampă de lângă ea. Fu o mişcare hotărâtă urmată de o singură răsucire, spre deosebire de mişcările delicat repetate folosite de obicei de Soţii.

  În privinţa soţului meu, zise, să ştii că asta e: soţul meu. Şi vreau să-ţi fie foarte clar acest lucru. Până ne va despărţi moartea. E hotărârea mea nestrămutată.

  Da, Doamnă, am repetat, uitând ce-mi spusese. Existau pe vremuri păpuşi pentru fetiţe, care vorbeau dacă le trăgeai de o sfoară de la spate. Mi se pare că vocea mea monotonă suna exact ca a unei păpuşi mecanice. Probabil că tare ar fi vrut să mă plesnească. Ne pot lovi, căci există precedent în Scriptură. Dar nu cu un obiect, ci cu palmele goale.

  Este unul din lucrurile pentru care am luptat, zise Soţia Comandantului şi brusc încetă să mă mai privească; îşi privea mâinile noduroase, încărcate de diamante şi deodată mi-am amintit unde o mai văzusem.

  Prima oară o văzusem la televizor când aveam opt sau nouă ani. Era pe vremea când mama dormea acasă duminică dimineaţa şi eu mă sculam şi mă duceam la televizorul din biroul mamei, căutând desene animate pe toate canalele. Uneori, când nu găseam, mă uitam la programul „Biblia pentru sufletele în formare”, unde se dădeau povestiri biblice pentru copii şi se cântau imnuri. Una dintre femei se numea Serena Joy1. Era soprana principală. Era minionă, cu părul blond cendré, cu un năsuc cârn şi nişte ochi albaştri, imenşi, pe care-i ridica în sus în timpul imnurilor. Putea zâmbi şi plânge în acelaşi timp, cu lacrimi care-i curgeau graţios pe obraz ca la comandă chiar atunci când vocea ei tremurătoare lua cele mai înalte note fără nici un efort. După aceea s-a apucat de alte activităţi.

  Femeia care stătea în faţa mea era Serena Joy. Sau mai degrabă fusese cândva. Aşadar, situaţia era mai rea decât credeam.

  Capitolul patru.

  Mă plimb pe aleea cu pietriş care împarte în două pajiştea din spate, ordonată, asemenea unei frizuri cu cărare. A plouat peste noapte; iarba e udă de o parte şi de alta, aerul umed. Ici şi colo se zăresc viermi, dovadă a fertilităţii pământului; deşi pe jumătate morţi sub razele soarelui, sunt fremătători şi roz, asemeni unor buze.

  Deschid poarta din uluci albe şi îmi continui drumul dincolo de pajiştea din faţa casei, spre poarta principală. În aleea pentru maşini, unul dintre Paznicii repartizaţi pe lângă gospodăria noastră spală maşina. Asta înseamnă că, probabil, Comandantul se află în casă, în apartamentul lui de dincolo de sufrageria unde pare să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului.

  Maşina e foarte scumpă, marca Whirlwind, mai bună decât Chariot2 şi mult mai bună decât scunda, dar practica Behemoth3. E neagră evident, simbol al prestigiului, dar şi al dricului; e lungă şi lucioasă. Şoferul o lustruieşte peste tot cu o bucată de piele de căprioară, plin de afecţiune. Iată cel puţin ceva ce nu s-a schimbat: felul în care bărbaţii mângâie maşinile frumoase.

  E în uniformă de Paznic, dar bereta e pusă ştrengăreşte într-o parte, iar mânecile suflecate până la cot lasă la vedere antebraţele bronzate, punctate cu păr negru. Ţine o ţigară în colţul gurii, ceea ce arată că şi el are cu ce face comerţ pe piaţa neagră.

  Ştiu cum îl cheamă: Nick. Îl ştiu pentru că le-am auzit pe Rita şi pe Cora vorbind despre el şi o dată, l-am auzit şi pe Comandant spunându-i: „Nick, nu voi avea nevoie de maşină”.

  Locuieşte aici, deasupra garajului. Poziţie inferioară: nu i s-a repartizat o femeie, nici măcar una. Nu e bine cotat – ori are vreun defect, ori n-are relaţii. Dar se comportă ca şi cum nu ar fi conştient de acest lucru, sau nu-i pasă. Se poartă prea firesc, nu e destul de servil. Poate că din prostie, dar nu cred. Ceva e putred, spuneau pe vremuri, sau îmi miroase suspect. Inadaptabil ca mirosul. Fără să vreau, mă gândesc la ce miros ar avea. O astfel de piele bronzată, umedă de soare şi învăluită în fum nu poate mirosi suspect şi în nici un caz a putred. Inhalez puternic şi oftez.

  Mă priveşte şi mă vede privindu-l. Are o faţă de francez, slabă, bizară, cu suprafeţe plane şi unghiuri şi multe încreţituri în jurul gurii când zâmbeşte. Mai trage o dată din ţigară, o lasă să cadă pe alee şi calcă pe ea. Începe să fluiere. Apoi face cu ochiul.

  Las capul în jos şi mă întorc în aşa fel ca aripile albe să-mi ascundă faţa şi nu mă opresc din mers. Gestul acela a însemnat un risc, dar cu ce scop? Dacă l-aş turna?

  Poate că dorise doar să fie prietenos. Poate că văzuse expresia de pe chipul meu şi o interpretase greşit. Sincer, ceea ce doream eu era ţigara.

  Poate că m-a