Poate că e un Ochi.

  Deschid poarta din faţă şi o închid după ce ies, privind în jos, dar nu şi înapoi. Trotuarul este din cărămidă roşie. Mă concentrez asupra acestei privelişti, un câmp de dreptunghiuri uşor vălurite acolo unde pământul de dedesubt s-a lăsat în jos din cauza zecilor de ierni geroase. Culoarea cărămizilor e veche, dar totuşi vie şi proaspătă. Trotuarele sunt mult mai curate ca pe vremuri.

  Ajung la colţ şi mă opresc. Până nu de mult, aşteptatul mă scotea din sărite. Cele care doar aşteaptă disciplinate în picioare tot datoria şi-o fac astfel, spunea Mătuşa Lydia. Ne-a pus să învăţăm acest dicton pe dinafară. Ne mai spunea: „Nu toate o veţi scoate la capăt. Unele dintre voi veţi cădea pe pământ uscat şi spini. Unele dintre voi aveţi rădăcini superficiale”. Avea pe bărbie o aluniţă care se mişca în sus şi în jos când vorbea. Ne zicea: „Imaginaţi-vă că sunteţi nişte seminţe”, şi atunci lua un ton conspirativ şi insinuant, asemeni femeilor ălora care, pe timpuri, predau lecţii de balet copiilor, şi spuneau: „Ridicaţi braţele în sus acum, să ne închipuim că suntem copaci”.

  Stau aşteptând la colţ, închipuindu-mi că sunt un copac.

  Pe trotuarul roşu vine spre mine o arătare în roşu, cu aripi albe în jurul feţei, o arătare întocmai ca mine, o femeie în roşu greu de definit, cu un coş pe braţ. Ajunge în dreptul meu şi ne uităm intens una la alta, scrutând chipul celeilalte aflat la capătul tunelului de pânză ce-l înconjoară. E persoana care trebuie.

  — Binecuvântat fie rodul, îmi recită ea salutul nostru reglementar.

  — Să dea Dumnezeu, dau eu răspunsul reglementar. Cotim şi o luăm pe lângă casele mari spre partea centrală a oraşului. Nu ni se îngăduie să mergem acolo decât câte două. Se zice că pentru a fi mai în siguranţă, ceea ce e absurd, căci suntem deja foarte în siguranţă. Adevărul este că ea mă spionează, aşa cum şi eu o spionez pe ea. Dacă vreuna din noi alunecă printr-un ochi al plasei, din cauza unui incident din timpul plimbării noastre zilnice, atunci cealaltă va trebui să dea seama.

  Această femeie e partenera mea de două săptămâni. Nu ştiu ce i s-a întâmplat celei dinainte. Pur şi simplu, într-o bună zi n-a mai venit la întâlnire şi în locul ei a apărut asta. Nu e o chestiune despre care să pui întrebări, pentru că răspunsurile sunt de felul celor pe care nici nu vrei să le afli. Oricum, nici n-ai primi vreun răspuns.

  Noua parteneră e puţin mai plinuţă decât mine. Are ochi căprui. Se numeşte Ofglen şi cam asta-i tot ce ştiu despre ea. Merge ţinând capul plecat cu modestie, mâinile înmănuşate în roşu împreunate în faţă şi face nişte paşi mici ca de purcel dresat să umble pe picioarele dindărăt. În timpul acestor plimbări n-a scos nici o vorbuliţă care să nu fie strict conform canonului, dar nici eu. Poate să fie o fanatică, nu numai o simplă cameristă. Nu pot să risc.

  — Războiul merge bine din câte am auzit, zice ea.

  — Slavă, răspund eu.

  — Am fost dăruiţi cu vreme bună.

  — Primesc darul cu bucurie.

  — Au învins şi mai mulţi răsculaţi în ultimele 24 de ore.

  — Slavă, zic. Nu o întreb de unde ştie. Ce erau?

  — Baptişti. Aveau o întăritură în Dealurile Albastre. I-au scos cu fum.

  — Slavă.

  Uneori aş vrea să tacă pur şi simplu din gură şi să mă lase să merg liniştită. Dar sunt atât de flămândă să aflu noutăţi, de orice fel; chiar dacă sunt false, tot au o semnificaţie.

  Am ajuns la prima barieră, dincolo de care te-ai aştepta să fie lucrări rutiere sau săpături pentru canalizare: o bară de lemn vopsită cu dungi negre şi galbene încrucişate şi un hexagon roşu care înseamnă Stop. Lângă poartă se află câteva felinare, care nu sunt aprinse pentru că nu e noapte. Deasupra noastră ştiu că sunt reflectoare fixate de stâlpii de telefon, care se folosesc când se dă alarma în cazuri de urgenţă, şi în gheretele de pe ambele margini ale drumului stau bărbaţi cu mitraliere. Nu văd reflectoarele şi gheretele din cauza aripilor din jurul feţei. Ştiu doar că sunt acolo.

  În spatele barierei, la strâmta poartă de trecere, ne aşteaptă doi băieţi în uniformă verde a Paznicilor Credinţei, cu emblema respectivă pe umeri şi pe berete: două săbii încrucişate deasupra unui triunghi alb. Paznicii nu sunt soldaţi adevăraţi. Sunt folosiţi pentru acţiuni poliţieneşti de rutină şi alte activităţi neînsemnate, cum ar fi să sape grădina Soţiei Comandantului, şi sunt fie proşti, fie mai în vârstă sau handicapaţi, fie foarte tineri, în afară de cei care sunt de fapt Ochi incognito.

  Ăştia doi sunt foarte tineri: mustaţa unuia abia mijeşte, celălalt e încă plin de coşuri. Tinereţea lor e înduioşătoare, dar ştiu că nu mă pot lăsa înşelată. Tinerii sunt de multe ori cei mai periculoşi, cei mai fanatici, cei mai gata să apese pe trăgaci. Nu au avut timp să înveţe prea multe despre viaţă. Trebuie să-i iei foarte încetişor.

  Săptămâna trecută au împuşcat o femeie chiar cam pe aici. Era o Marthă. Se scotocea prin robă ca să-şi găsească permisul de trecere şi ei au crezut că de fapt caută o bombă. Au crezut că e un băiat deghizat. Au existat astfel de incidente.

  Rita şi Cora o ştiau pe femeia aceea. Le-am auzit vorbind despre întâmplare în bucătărie.

  Şi-au făcut meseria, zicea Cora. Să vegheze la siguranţa noastră.

  Nimic mai în siguranţă decât un mort, comenta Rita furioasă. Îşi vedea de treaba ei. N-aveau de ce s-o împuşte.

  A fost un accident, zise Cora.

  Nu există aşa ceva. Toate sunt făcute înadins. O auzeam zdrăngănind cratiţele în chiuvetă.

  Oricum, cred că nu o să se încumete nimeni să arunce