Totuşi, zise Rita. Muncea din greu. A fost o moarte urâtă.

  Sunt altele şi mai rele. Cel puţin a fost rapidă. Aici ai dreptate, zise Rita. Dar mie mi-ar plăcea să nu mă ia aşa repede. Să am timp să pun lucrurile la punct.

  Cei doi Paznici tineri ne salută milităreşte, ducând trei degete la marginea beretei. Ni se acordă astfel de semne de respect. Trebuie să ne arate respect din cauza naturii serviciului nostru.

  Scoatem permisele de trecere din buzunarele cu fermoar ale mânecilor noastre largi, ei le examinează, apoi pun o ştampilă. Unul dintre ei intră în ghereta din dreapta ca să composteze numerele în Compucontrol.

  Când îmi dă înapoi permisul, cel cu mustaţă de culoarea piersicii îşi înclină capul, încercând să-mi vadă faţa. Eu îmi salt niţel capul ca să-l ajut şi el îmi vede ochii, iar eu îi zăresc pe ai lui şi atunci roşeşte. Are o faţă prelungă şi tristă de oaie, dar cu ochii mari şi expresivi ai unui câine, prepelicar, nu terier. Are o piele palidă, nesănătos de fragedă, ca pielea de sub o crustă. Totuşi mă gândesc cum ar fi să ating cu mâna acest chip expus la vedere. El întoarce capul primul.

  Este un eveniment această neînsemnată sfidare a regulilor, atât de mică încât nu poate fi detectată; dar astea sunt momentele pe care le tezaurizez aşa cum în copilărie ascundeam bomboane în fundul unui sertar. Astfel de momente reprezintă posibilităţi, mici ferestruici de speranţă.

  Ce-ar fi să vin noaptea, când e de serviciu singur – deşi o astfel de solitudine nu i-ar fi nicicând îngăduită – şi să-i îngădui să treacă dincolo de aripile mele albe? Ce-ar fi să-mi lepăd giulgiul meu roşu şi să mă arăt lui, sau amândurora, în lumina vagă a felinarelor? Sigur că la asta se gândeşte uneori în timpul nesfârşit al pazei lor la această barieră, dincolo de care nu trece nimeni, în afară de Comandanţii Credincioşilor în maşinile lor lungi şi negre, silenţioase ca un murmur, sau de albastrele Soţii ale acestora sau de fiicele lor cu văluri albe care se duc supuse la Salvări sau Rugăvaganţe, sau de Marthele lor verzi şi bondoace, sau uneori de Naşteromobilul sau de Cameristele lor roşii care merg pe jos. Sau alteori de duba neagră cu un ochi alb înaripat pictat pe o parte. Ferestrele dubelor sunt vopsite în negru, iar bărbaţii de pe locurile din faţă poartă ochelari negri – o dublă obscuritate.

  Dubele sunt cu siguranţă mai tăcute decât celelalte maşini. Când trec, ne întoarcem ochii în altă parte. Dacă se aud sunete dinăuntru, încercăm să nu le auzim. Nimeni nu are inima perfectă.

  Când dubele negre ajung la un punct de control, li se face semn să treacă fără oprire. Paznicii nu vor să-şi asume riscul să se uite înăuntru, să caute, punând astfel la îndoială autoritatea. Indiferent de ce gândesc.

  Când te uiţi la ei, nu poţi şti dacă gândesc cât de cât. Dar probabil nu se gândesc la rochii lepădate în iarbă. Dacă se gândesc la un sărut, e sigur că numaidecât se gândesc la reflectoarele care se aprind atunci şi la împuşcături. Mai degrabă se gândesc să-şi facă datoria, să fie avansaţi la rangul de Îngeri, să capete poate permisiunea să se căsătorească şi apoi, dacă reuşesc să dobândească destulă putere şi să trăiască până la vârsta respectivă, să li se repartizeze o cameristă proprie.

  Cel cu mustaţă ne deschide mica poartă pentru pietoni şi se dă mult înapoi, iar noi trecem. Pe când ne îndepărtăm, ştiu că ne urmăresc cu privirea, aceşti doi bărbaţi cărora nu le este îngăduit încă să se atingă de femei. Ochii lor parcă te pipăie, aşa că îmi legăn puţin şoldurile şi simt cum rochia mea roşie se unduieşte. E ca atunci când dai cu tifla de la adăpostul unui gard, sau necăjeşti un câine cu un os la care nu poate ajunge; mi-e ruşine de ceea ce fac, căci bărbaţii ăştia nu au nici o vină pentru ce se petrece, sunt prea tineri.

  Apoi descopăr că de fapt nu mi-e ruşine. Puterea îmi dă bucurie; chiar dacă e puterea pasivă a unui os din faţa unui căţel, e însă reală. Sper să li se scoale la vederea noastră şi să trebuiască să se frece pe ascuns de barierele vopsite. Mai târziu, noaptea, vor suferi în paturile lor cazone. Nu mai au nici un debuşeu acum, decât propria lor persoană, ceea ce e un sacrilegiu. Nu mai există reviste, nu mai există filme, nu mai există substitute; numai eu şi umbra mea îndepărtându-ne de cei doi bărbaţi care stau ţepeni în poziţie de drepţi, privindu-ne siluetele ce bat în retragere.

  Capitolul cinci.

  Merg pe stradă cu dublul meu. Deşi nu mai suntem în cartierul închis al Comandanţilor, sunt şi aici case mari.

  În faţa uneia dintre ele, un paznic tunde iarba de pe pajişte. Pajiştile sunt îngrijite, faţadele sunt elegante şi bine întreţinute, arată ca pozele frumoase care se publicau odinioară în revistele despre case, grădini şi decoraţiuni interioare. Peste tot lipsesc oamenii şi pluteşte acelaşi aer de adormire. Strada arată aproape ca un muzeu sau ca o stradă de pe macheta unui oraş, construită ca să arate felul cum trăiau oamenii odinioară. Ca şi în acele fotografii, muzee sau machete, nu există copii.

  Aceasta este inima Galaadului4, unde războiul nu poate pătrunde decât la televizor. Marginile nu sunt sigure, ele variind în funcţie de atacuri şi contraatacuri, dar acesta este centrul unde nu mişcă nimic. Republica Galaad, spunea Mătuşa Lydia, nu cunoaşte graniţe. Galaad se află în interiorul fiecăruia.

  Odinioară locuiau aici doctori, avocaţi, profesori universitari. Nu mai există avocaţi, iar universitatea e închisă. Luke şi cu mine obişnuiam să ne plimbăm împreună pe aceste străzi. Făceam planuri să cumpărăm o casă cum sunt astea, o casă mare şi veche şi să o reparăm. O să aibă grădină, leagăne pentru