copii. Şi noi aveam să facem copii. Deşi ştiam că nu era cu putinţă să ne permitem aşa ceva, era totuşi un subiect de conversaţie, un joc de duminică. O astfel de libertate acum pare aproape de nepreţuit.

  Dăm colţul pe o stradă principală, unde circulaţia e mai mare. Trec maşini; cele mai multe negre, altele gri şi cafenii. Mai sunt şi alte femei cu coşuri, unele în roşu, altele în verdele sumbru al Marthelor, altele în rochii cu dungi roşii, albastre şi verzi, ieftine şi strâmte, portul nevestelor bărbaţilor mai săraci. Econoneveste, aşa se numesc. Aceste femei nu sunt împărţite pe funcţii. Trebuie să facă de toate, dacă pot. Uneori trece o femeie îmbrăcată toată în negru, o văduvă. Mai demult erau mai multe, dar numărul lor pare să scadă.

  Pe Soţiile Comandanţilor nu le vezi pe trotuare, ci doar în maşini.

  Trotuarele de aici sunt de ciment. Ca un copil, evit să păşesc pe crăpături. Îmi vin în minte imagini ale picioarelor mele pe aceste trotuare în vremurile de demult, purtând o încălţăminte total diferită. Uneori purtam pantofi pentru alergat, cu pernuţe pe tălpi şi găuri de aerisire şi stele din material fluorescent care reflecta lumina în întuneric. Deşi nu alergam niciodată noaptea, iar în timpul zilei numai pe lângă drumuri foarte circulate.

  Femeile nu erau protejate pe atunci.

  Îmi amintesc regulile, reguli care nu erau enunţate, dar pe care le cunoştea orice femeie: nu deschide uşa unui necunoscut chiar dacă zice că e de la poliţie. Pune-l să-ţi strecoare legitimaţia pe sub uşă. Nu te opri pe drum ca să ajuţi pe cineva care pretinde că are necazuri cu maşina. Mergi înainte, cu portierele încuiate. Dacă fluieră cineva, nu întoarce capul să te uiţi. Nu intra singură noaptea într-o spălătorie cu autoservire.

  Mă gândesc la acele spălătorii. Cum eram îmbrăcată când mă duceam până acolo, în şort, în blugi, în pantaloni de jogging. La ce vâram în maşinile de spălat: hainele mele personale, săpunul meu personal, banii pe care îi câştigasem singură. Mă gândeam cum e să ai astfel de putere de control.

  Acum mergem pe aceleaşi străzi în perechi îmbrăcate în roşu şi nici un bărbat nu strigă obscenităţi la noi, nici nu ne vorbeşte, nici nu ne atinge. Nimeni nu ne fluieră.

  Sunt mai multe feluri de libertate, zicea Mătuşa Lydia. Libertatea să faci un lucru şi cea de a fi eliberat. În vremurile anarhiei, exista şi libertatea să faci diverse lucruri. Acum am fost eliberate. Să nu subestimaţi acest tip de libertate.

  În faţa noastră, pe dreapta, e magazinul unde ne comandăm rochiile. Unii le numesc robe5 şi e bine zis, căci roba te robeşte6. Magazinul are o uriaşă firmă de lemn afară, în forma unui crin auriu; numele magazinului este Crinii de câmp. Sub crini poţi vedea cum literele au fost acoperite cu vopsea, atunci când au hotărât că până şi numele magazinelor reprezentau o tentaţie prea mare pentru noi. Acum toate lucrurile se ştiu numai după imaginile de pe firme.

  Pe vremuri, aici era un cinematograf frecventat mai ales de studenţi. În fiecare primăvară organizam un festival Humphrey Bogart, cu Lauren Bacall sau Katharine Hepburn, femei independente care luau ce hotărâri voiau. Ele purtau bluze închise cu nasturi în faţă, care sugerau posibilitatea de a fi descheiate. Aceste femei puteau fi descheiate sau nu. Se pare că puteau alege. Toate puteam să alegem, pare-se, pe atunci. Eram o societate muribundă, zicea Mătuşa Lydia, din cauza prea marilor posibilităţi de a alege.

  Nu ştiu când am încetat de a mai ţine festivalul. Probabil că eram femei în toată firea. Aşa că n-am băgat de seamă.

  Nu intrăm în magazinul Crinii, ci traversăm şi o luăm pe o stradă laterală. Ne oprim întâi la un magazin cu altă firmă de lemn pe ea: trei ouă, o albină, o vacă. Lapte şi miere. E coadă şi ne aşteptăm rândul, două câte două. Văd că azi au portocale. De când am pierdut America Centrală în războiul cu Libertheos, portocalele au devenit greu de procurat: uneori le găseşti la magazin, alteori nu. Din cauza războiului, portocalele din California nu ajung întotdeauna aici şi nici pe cele din Florida nu te poţi baza când sunt drumurile blocate sau şinele de tren aruncate în aer. Mă uit cu jind la portocale. Dar n-am adus cartonaşe pentru portocale. La întoarcere cred că o să-i spun Ritei. O să fie bucuroasă. O să fie ceva, o mică realizare: să faci să apară portocale în magazin, tot gândindu-te la ele.

  Cele care au ajuns la tejghea dau cartonaşele celor doi bărbaţi în uniformă de Paznici, care stau în picioare de partea cealaltă. Nimeni nu vorbeşte prea mult, deşi se aude un foşnet şi capetele femeilor se mişcă pe furiş dintr-o parte în alta: aici, la târguieli, e locul unde există posibilitatea să vezi vreo cunoştinţă, vreo persoană ştiută din vremurile dinainte sau de la Centrul Roşu. Numai să zăreşti un astfel de chip este o încurajare. Ce n-aş da s-o văd pe Moira, numai să o văd, să ştiu că mai există încă. Acum e greu să-ţi imaginezi măcar că ai putea avea o prietenă.

  Dar lângă mine, Ofglen nu se uită în jur. Poate că nu mai cunoaşte pe nimeni. Poate că au dispărut toate femeile pe care le-a cunoscut. Sau poate că nu vrea să fie văzută. Stă tăcută, cu capul plecat.

  În timp ce aşteptăm la coada dublă, se deschide uşa şi mai intră două femei, amândouă purtând rochia roşie şi aripile albe ale Cameristelor. Una dintre ele este voluminos gravidă – sub rochia largă, pântecele ei protuberează triumfător. În încăpere se produce o mişcare, un murmur, o exclamaţie tăcută; fără să vrem, întoarcem capetele ostentativ, ca să vedem mai bine; ne mănâncă degetele să o atingem. Pentru noi este o prezenţă magică, un obiect de invidie şi dorinţă, o pizmuim. E ca un drapel pe coamă de deal, ne arată ce se mai