Femeile din încăpere şuşotesc; aproape că stau de vorbă, din cauza surescitării.

  — Cine e? aud în spatele meu.

  — Ofwayne. Ba nu. Ofwarren.

  — Face paradă, şuieră o voce; şi e adevărat. O femeie în halul ăsta de gravidă nu e obligată să iasă, nu trebuie să meargă la târguieli. Nu i se mai prescrie plimbarea zilnică pentru menţinerea muşchilor abdominali în stare de funcţionare. Are nevoie doar de exerciţiile la sol şi de cele de respiraţie. Putea sta acasă. Şi e un pericol pentru ea să iasă; sigur că afară la uşă stă un Paznic care o aşteaptă. Acum că a devenit purtătoare de viaţă, e mai aproape de moarte şi are nevoie de o securitate specială. Ar putea s-o dea gata gelozia, că s-a mai întâmplat. Toţi copiii sunt doriţi acum, dar nu de toată lumea.

  Dar poate că plimbarea e un capriciu al ei şi le fac toate poftele când sarcina a ajuns atât de departe fără să avorteze. Sau poate că e una din alea care par a zice „Haideţi, haideţi, daţi. Eu pot suporta orice”, cu vocaţia unei mucenice. Îi zăresc o clipă faţa pe când îşi ridică ochii pentru a privi în jur. E roză şi strălucitoare, savurând din plin efectul pe care-l produce.

  — Linişte, zice unul din Paznicii din spatele tejghelei şi noi deodată amuţim ca nişte şcolăriţe.

  Ofglen şi cu mine am ajuns la tejghea. Întindem cartonaşele şi unul din Paznici bate numerele de pe ele în Compumuşcă, în timp ce celălalt ne dă cumpărăturile: laptele, ouăle. Le punem fiecare în coşul propriu şi ieşim pe lângă femeia gravidă şi partenera ei, care alături de ea pare un ţâr, e parcă intrată la apă; ca noi toate. Pântecele gravidei pare un fruct uriaş. Barosan, expresie din copilăria mea. Îşi ţine mâinile pe pântece, parcă ar vrea să-l apere, sau parcă ar primi ceva din interior, căldură şi putere.

  Când trec pe lângă ea, mă priveşte drept în faţă, în ochi chiar, şi deodată ştiu cine e. A fost cu mine la Centrul Roşu, una din favoritele Mătuşii Lydia. Mie nu mi-a plăcut niciodată. Numele ei de odinioară era Janine.

  Janine mă priveşte şi în colţul gurii îi apare umbra unui surâs superior. Îşi coboară privirile spre pântecele meu plat sub rochia roşie şi apoi aripile îi ascund faţa. Îi văd doar o bucăţică de frunte şi vârful rozaliu al nasului.

  Intrăm apoi în magazinul Numai carne, marcat printr-un cotlet enorm din lemn atârnat de două lanţuri. Aici nu prea e coadă: carnea e scumpă şi nici măcar Comandanţii nu mănâncă în fiecare zi. Totuşi Ofglen ia antricot de vită, a doua oară săptămâna asta. O să le povestesc Marthelor; e exact genul de noutate pe care îl savurează. Le interesează foarte tare cum sunt administrate alte gospodării şi astfel de mici bârfe sunt prilej de mândrie sau de nemulţumire pentru ele.

  Iau puiul înfăşurat în hârtie de împachetat şi legat cu sfoară. Nu prea mai sunt lucruri de plastic. Îmi vin în minte nenumăratele pungi de plastic pentru târguieli de la supermarket; nu-mi plăcea să le irosesc, aşa că le îndesam în dulapul de sub chiuvetă până într-o zi când erau aşa de multe, încât atunci când deschideam uşa, ieşeau afară împrăştiindu-se pe podea. Luke totdeauna se plângea de acest obicei al meu. Şi periodic lua toate pungile şi le arunca.

  Ar putea să-şi tragă una peste cap, zicea el. Ştii cum le place copiilor să se joace. Nici vorbă de aşa ceva, ziceam eu. E prea mare. (Sau prea isteaţă, sau prea norocoasă). Dar simţeam un fior rece de teamă şi apoi de vinovăţie pentru că fusesem aşa de neglijentă. Era adevărat, prea multe mi se păreau fireşti; aveam încredere în soartă, pe vremea aceea. O să le ţin într-un dulap mai sus, ziceam eu. Nu le mai ţine deloc, zicea el. Nu le folosim niciodată la nimic. Ba da, ca pungi de gunoi, ziceam eu. Iar el zicea…

  Nu aici şi nu acum. Nu unde văd oamenii. Mă întorc să-mi văd silueta în geamul vitrinei. Deci am ieşit din magazin, suntem pe stradă.

  Un grup de oameni vine spre noi. Sunt turişti, din Japonia se pare, o delegaţie comercială, poate, care face turul locurilor istorice sau doreşte să vadă culoarea locală. Sunt mititei şi cu un aspect îngrijit; fiecare bărbat sau femeie, are câte un aparat de fotografiat, fiecare are un zâmbet propriu. Se uită în jur cu ochi strălucitori, lăsându-şi capul într-o parte, ca măcăleandrii, cu o bună dispoziţie agresivă şi eu nu mă pot împiedica să-i privesc fix. De mult n-am mai văzut femei în fuste atât de scurte. Fustele ajung imediat sub genunchi şi picioarele par aproape goale în ciorapii subţiri. Îţi sar în ochi; baretele pantofilor cu tocuri înalte par nişte delicate instrumente de tortură. Femeile se bălăbănesc pierzându-şi echilibrul pe tocurile catalige, parcă ar fi pe picioroange; au talia cambrată, cu fundul proeminent. Au capul descoperit, cu părul negru radiind sexualitate expus la vedere. Au buzele date cu roşu, rujul reliefând cavitatea umedă a gurii, asemenea mâzgăliturilor de pe pereţii closetelor publice de odinioară.

  Mă opresc în loc. Ofglen se opreşte şi ea şi ştiu că nici ea nu-şi poate dezlipi privirile de la femeile astea. Suntem fascinate, dar şi dezgustate. Par dezbrăcate. A fost nevoie de atât de puţin timp ca să ne schimbăm mentalitatea în astfel de chestiuni.

  Apoi mă gândesc: Şi eu mă îmbrăcam aşa. Pe atunci eram liberă.

  Occidentalizat, aşa numeau stilul pe vremuri.

  Turiştii japonezi vin spre noi sporovăind, iar noi întoarcem capul prea târziu, căci ne-au văzut faţa.

  Au un translator îmbrăcat în costumul albastru standard, purtând cravata cu model roşu şi acul de cravată cu ochiul înaripat. El se desprinde de grup şi vine în faţa noastră, blocându-ne trecerea. Turiştii se îngrămădesc în spatele lui, unul duce un