— Nu vă supăraţi, ni se adresează el destul de politicos. Întreabă dacă vă pot fotografia.

  Privesc în jos la caldarâm, şi scutur din cap în semn că nu. Ei nu văd probabil decât aripile albe, o bucăţică de faţă, bărbia şi o parte a gurii. Nu ochii. Sunt destul de înţeleaptă să nu-l privesc pe translator în faţă. Majoritatea translatorilor sunt Ochi, sau cel puţin aşa se spune.

  De asemenea, sunt destul de înţeleaptă să nu spun da. Modestia înseamnă invizibilitate, zicea Mătuşa Lydia. Nu uitaţi. Să fiţi văzute – să fiţi văzute – înseamnă, şi-i tremura vocea, să fiţi penetrate. Şi trebuie să fiţi impenetrabile, fetelor. Fetelor, aşa ne spunea ea.

  Ofglen tace şi ea. Şi-a vârât mâinile înmănuşate în roşu în mâneci, ca să le ascundă.

  Translatorul se întoarce la grup, pălăvrăgind rapid, staccato. Ştiu cam ce le spune probabil, ştiu stilul. Cred că le spune că femeile de aici au obiceiuri diferite, că dacă s-ar holba la ele prin lentila aparatului de fotografiat, pentru ele ar fi ca o violare.

  Privesc în jos la caldarâm, vrăjită de picioarele femeilor. Una dintre ele poartă sandale fără vârf şi are unghiile date cu lac roz. Îmi aminteşte mirosul lacului de unghii, felul în care se vălureşte dacă dai al doilea strat prea repede, senzaţia satinată pe care ţi-o dau ciorapii cu chilot pe piele, senzaţia în degetele de la picioare când întreaga greutate a corpului le împingea spre partea decupată din vârful pantofului. Femeia cu unghiile vopsite îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul. Mă simt parcă în pantofii ei. Mirosul de lac de unghii mi-a stârnit foamea.

  — Vă rog să mă scuzaţi, zice din nou translatorul, ca să capteze atenţia. Dau din cap ca să arăt că l-am auzit.

  — Vă întreabă dacă sunteţi fericite, zice translatorul. Pot să-mi imaginez curiozitatea lor. Sunt fericite? Cum pot fi fericite? Le simt ochii negri strălucitori aţintiţi asupra noastră; apoi felul în care se apleacă înainte să prindă răspunsul nostru, în special femeile, dar şi bărbaţii: suntem un misterios fruct oprit, şi-i excităm.

  Ofglen nu spune nimic. Se lasă tăcere. Dar uneori e la fel de periculos să nu spui nimic.

  — Da, suntem foarte fericite, murmur eu. Trebuie să zic ceva. Ce altceva pot spune?

  Capitolul şase.

  La o intersecţie mai încolo de Numai carne, Ofglen se opreşte, ezitând parcă încotro s-o ia. Avem de ales. Am putea s-o luăm drept înapoi, sau ne-am putea întoarce pe un drum ocolit. De fapt, ştim ce drum o să alegem, căci pe acolo ne întoarcem întotdeauna.

  — Mi-ar plăcea să trecem pe lângă biserică, zicea Ofglen plină de cuvioşenie, chipurile.

  — Bine, zic, deşi ştiu la fel de bine ca şi ea ce vrea de fapt.

  Mergem înainte, demne. Soarele a apus, iar pe cer sunt câlţi albi de nori ca nişte oi fără cap. Din cauza aripilor ca nişte ochelari pentru cai, ne vine greu să privim în sus, să cuprindem cerul, sau altceva, cu privirea. Dar reuşim pe bucăţele, mişcând capul rapid în sus şi-n jos, într-o parte şi-n alta. Am învăţat să vedem lumea ţinându-ne răsuflarea.

  Dacă ai putea-o lua în jos la dreapta, e o stradă ce duce la râu. Acolo sunt câteva poduri şi un debarcader unde ţineau bărcile cu vâsle pe vremuri, copaci, maluri înverzite unde puteai sta să priveşti apa şi pe tinerii vâslind cu braţele goale în bătaia soarelui, luându-se la întrecere. Pe drumul spre râu sunt vechile dormitoare comune, cu o altă întrebuinţare acum, având foişoare ca din poveşti vopsite în alb, auriu şi albastru. Când ne gândim la trecut, alegem lucrurile frumoase şi vrem să credem că totul era frumos.

  Tot acolo e şi stadionul de fotbal unde acum se ţin ceremoniile de salvare pentru bărbaţi. Şi meciurile de fotbal. Mai există meciuri de fotbal.

  Nu mă mai duc la râu, nu mai trec pe poduri. Nu mai merg nici cu metroul, deşi e o staţie chiar acolo. Nu avem voie, intrările sunt străjuite de Paznici şi nu există nici un motiv oficial ca să coborâm pe scările alea sau ca să mergem cu trenul, pe sub râu, în centrul oraşului. De ce să vrem să ne ducem de aici acolo? N-am face nimic bun şi ei ar şti imediat.

  Biserica e mică, printre primele ridicate aici cu sute de ani în urmă. Nu mai e în uz, decât ca muzeu. În interiorul ei sunt picturi înfăţişând femei cu rochii lungi şi sumbre, cu părul acoperit de bonete albe şi bărbaţi nezâmbitori, drepţi ca lumânarea şi în veşminte întunecate. Strămoşii noştri. Intrarea e gratuită.

  Nu intrăm totuşi, ci rămânem pe potecă, uitându-ne la cimitir. Vechile pietre de mormânt sunt încă acolo, roase de ploaie şi vânt, cu cranii şi oase încrucişate ca memento mori, cu îngeri cu faţa ca de cocă, cu clepsidre înaripate ca să ne amintească de trecerea timpului pentru muritori şi, dintr-un secol mai târziu, urne îndoliate şi sălcii plângătoare.

  Nu s-au atins de morminte şi nici de biserică. Numai istoria recentă îi supără.

  Ofglen stă cu capul plecat, ca pentru rugăciune. Aşa stă de fiecare dată. Poate, gândesc eu, poate că a pierdut pe cineva, cineva anume: un bărbat, un copil. Dar nu pot crede acest lucru întru totul. Pentru mine ea este o femeie care face şi cel mai mic gest doar pentru cei din jur, care nu acţionează, ci întotdeauna joacă teatru. Îşi ia astfel de posturi ca să facă impresie bună. E hotărâtă să facă tot ce poate.

  Dar desigur că şi eu îi apar ei în aceeaşi lumină. Cum altfel?

  Acum ne întoarcem cu spatele la biserică şi iată că avem în faţă scopul adevărat al vizitei noastre: Zidul.

  Zidul are şi el o vechime de secole, sau cel puţin de un secol. Ca şi trotuarele, e din cărămidă