roşie şi e sigur că pe vremuri a fost simplu, dar frumos. Acum sunt santinele la porţi şi reflectoare urâte montate mai recent pe stâlpi metalici. Are sârmă ghimpată la bază şi sticlă pisată turnată în ciment deasupra.

  Nimeni nu intră pe acele porţi de bunăvoie. Precauţiile sunt împotriva celor ce ar încerca să iasă, deşi ar fi practic imposibil să ajungă cineva atât de departe din interior, adică să treacă dincolo de sistemul de alarmă electronic.

  Lângă poarta principală atârnă cu ştreangul de gât şase cadavre noi, cu mâinile legate în faţă şi cu capetele înfăşurate în săculeţe albe, plecate într-o parte. Pesemne că dis-de-dimineaţă a avut loc o Acţiune de salvare pentru bărbaţi. Nu am auzit clopotele. Poate că m-am obişnuit cu ele.

  Ne oprim în loc amândouă, ca la un semnal, şi ne uităm la cadavre. Nu are importanţă că ne uităm. De asta sunt spânzurate acolo, pe Zid: ca să le privim. Uneori stau acolo zile întregi până la seria următoare, ca să le poată vedea cât mai multă lume cu putinţă.

  Atârnă de cârlige. Cârligele au fost fixate în cărămizile zidului cu acest scop. Nu sunt toate ocupate. Cârligele par nişte dispozitive pentru ciungi. Sau nişte semne de întrebare din oţel cu susul în jos ori piezişe.

  Cele mai groaznice sunt săculeţele trase peste capete, mai groaznice decât ar fi fost feţele. Din cauza lor, bărbaţii arată ca nişte păpuşi ale căror feţe nu au fost încă pictate; ca nişte sperietori de ciori, ceea ce sunt de fapt, căci rostul lor e să sperie. Sau ca şi când capetele lor ar fi nişte saci îndesaţi cu o materie nediferenţiată, cum e făina sau aluatul. Te sperie evidenta greutate a capetelor, lipsa lor de expresie, felul în care forţa gravitaţiei le trage în jos şi nu mai există viaţă care să le îndrepte. Capetele sunt nişte zerouri.

  Totuşi, dacă le priveşti fix şi intens, cum facem noi acum, poţi observa conturul trăsăturilor sub pânza albă, ca nişte umbre cenuşii. Sunt capetele unor oameni de zăpadă din care ochii de tăciune şi nasurile din morcov au căzut. Capetele se topesc.

  Dar unul dintre săculeţe e pătat cu sânge în dreptul gurii, probabil. Parcă ar mai avea o gură, mică şi roşie, ca pictată de nişte copii de grădiniţă cu trăsături groase de pensulă. Un zâmbet cum pictează copiii. Acest zâmbet de sânge ne captează în cele din urmă toată atenţia. De fapt, nu avem în faţă oameni de zăpadă.

  Bărbaţii poartă haine albe, cum poartă doctorii sau oamenii de ştiinţă. Nu numai doctorii sau oamenii de ştiinţă; dar probabil că azi-dimineaţă a avut loc o descindere asupra acestora. Toţi bărbaţii au câte o plăcuţă la gât, pe care e desenat un fetus uman, arătând pentru ce au fost executaţi. Aşadar, fuseseră doctori pe vremuri, când astfel de intervenţii erau legale. Producători de îngeraşi, îi numeau ei, sau poate asta era altceva? Au fost daţi în vileag acum la cercetarea arhivelor spitalelor ori, mai probabil, de informatori, căci majoritatea spitalelor au distrus astfel de documente când a devenit limpede ce anume avea să se întâmple; poate vreo ex-infirmieră, sau de fapt două, căci acum mărturia unei singure femei nu mai e valabilă, sau poate vreun alt doctor, în speranţa că îşi va salva propria piele; sau cineva deja sub acuzaţie, care a lovit într-un duşman, sau la întâmplare, într-un efort disperat de a se salva. Deşi informatorii nu sunt întotdeauna iertaţi.

  Ni s-a spus că aceşti bărbaţi sunt criminali de război. Faptul că ceea ce au făcut era legal la vremea aceea nu e o scuză: crimele lor sunt retroactive. Au comis atrocităţi şi trebuie pedepsiţi exemplar, pentru ceilalţi. Deşi nici nu mai e nevoie de aşa ceva. În zilele noastre, nici o femeie întreagă la minte n-ar încerca să împiedice o naştere, presupunând că ar avea norocul să rămână gravidă.

  Faţă de aceste cadavre trebuie să simţim ură şi dispreţ. Dar eu nu asta simt. Aceste cadavre atârnate de Zid sunt nişte anacronisme, nişte călători în timp. Am descins aici din trecut.

  Ceea ce simt e un vid. Sentimentul că nu trebuie să simt nimic. E în parte un sentiment de uşurare, căci niciunul dintre aceşti bărbaţi nu e Luke. Căci Luke nu era doctor. Nu este doctor.

  Privesc la zâmbetul de sânge. Acest zâmbet roşu are aceeaşi culoare ca lalelele din grădina Serenei Joy, spre baza florilor, acolo unde încep să se vindece. Roşul este acelaşi, dar nu e nici o legătură între ele. Lalelele nu sunt lalele de sânge, zâmbetele roşii nu sunt flori, nici unele, nici altele nu spun nimic despre celelalte. Laleaua nu reprezintă un motiv să nu crezi în spânzurat sau viceversa. Fiecare din cele două lucruri e valabil şi adevărat în locul respectiv. Şi eu trebuie în fiecare zi să-mi găsesc calea în fel şi chip, într-un câmp plin de astfel de obiecte valabile. Fac mari eforturi ca să stabilesc astfel de distincţii. Trebuie să le stabilesc. Trebuie ca în mintea mea noţiunile să fie foarte clare.

  Simt că femeia de lângă mine e străbătută de un fior. Plânge oare? Cum ar putea plânsul să facă o impresie bună? Nu îmi pot îngădui să ştiu. Îmi dau seama că-mi ţin mâinile strâns încleştate pe mânerul coşului. Nu vreau să mă trădez cu nimic.

  Trebuie să te obişnuieşti cu lucrurile normale. Poate că această privelişte nu ţi se pare normală acum, dar după un timp, da. Va deveni normală, obişnuită.

  III. NOAPTE.

  Capitolul şapte.

  Noaptea e întotdeauna a mea, timpul meu propriu, să fac ce vreau, câtă vreme nu fac zgomot. Câtă vreme nu mă mişc. Câtă vreme zac întinsă fără să mă clintesc. Diferenţa dintre a zăcea şi a pune. A pune e totdeauna pasiv. Chiar şi bărbaţii spuneau pe vremuri mi-ar plăcea să fiu pus la pământ. Ba parcă uneori spuneau mi-ar plăcea să o pun jos. De fapt, asta-i pură