Zac, aşadar, în interiorul încăperii, sub privirea ochiului de ipsos din plafon, în spatele unor draperii albe, între cearşafuri, frumos întinsă ca şi ele; fac un pas în lături şi ies din timp. Din timpul meu. Deşi, de fapt, mă aflu în temporal şi nu pot ieşi din timp.

  Dar noaptea e timpul când ies. Unde să mă duc?

  Undeva unde e bine.

  Moira şedea cu picioarele încrucişate pe marginea patului meu, cu gleznele pe genunchi, în salopeta ei purpurie, cu un singur cercel lung, cu o unghie de aur pe care o purta pentru a fi excentrică, cu o ţigară între degetele boante şi îngălbenite la vârf. Hai să mergem la o bere.

  Îmi faci scrum în pat, ziceam eu.

  Dacă l-ai face tu, n-ar mai fi o problemă, răspunse Moira.

  Peste o jumătate de ceas, am zis. Aveam de predat o lucrare a doua zi. La ce? Psihologie, engleză, economie. Pe atunci studiam astfel de lucruri. Prin cameră erau cărţi deschise, puse cu faţa în jos pe podea, ici şi colo, extravagant.

  Acum, zise Moira. Nu-i nevoie să te fardezi, nu mergi decât cu mine. Despre ce-i lucrarea? Eu tocmai am făcut una despre rendez-vous cu viol.

  Rendez-vous cu viol, am repetat. Eşti întotdeauna după ultima modă. Sună ca un fel de mâncare franţuzit7.

  Ha, ha, remarcă Moira. Du-te şi adă-ţi haina.

  Se duse ea şi mi-o aruncă. Îmi împrumuţi cinci biştari, da?

  Sau în vreun parc, cu mama. Câţi ani aveam? Era un frig, de răsuflarea noastră se prefăcea în abur; copaci desfrunziţi; cerul cenuşiu, două raţe deznădăjduite pe baltă. În buzunar aveam fărâmituri de pâine; le simţeam între degete. Asta e: zicea să mergem să dăm de mâncare raţelor.

  Dar erau acolo nişte femei care ardeau cărţi, de aia venise de fapt. Ca să-şi vadă prietenele. I-am întors spatele, îmbufnată. Dar focul m-a atras înapoi.

  Erau şi bărbaţi printre femei, iar cărţile erau reviste. Pesemne că turnaseră benzină, căci flăcările ţâşneau până sus; apoi începură să arunce reviste din cutii, nu prea multe o dată. Cum unele persoane scandau lozinci, se strânseră spectatori.

  Pe faţa lor se citea fericirea, extazul aproape. Focul poate realiza asemenea efecte. Chiar şi faţa mamei mele, slăbuţă şi palidă de obicei, părea rumenă şi veselă ca o felicitare de Crăciun; şi cu mai era o femeie voluminoasă, mâzgălită cu funingine pe obraz şi cu o bonetă portocalie tricotată care mi-a rămas în minte.

  Vrei să arunci şi tu una, iubito? întrebă ea. Câţi ani aveam?

  Bine că scăpăm de asemenea prostii, zise jubilând. N-ai nimic împotrivă? o întrebă pe mama.

  Dacă vrea, răspunse mama, avea un fel de a vorbi despre mine cu ceilalţi ca şi când eu n-aş fi auzit.

  Femeia îmi dădu una din reviste. Avea o femeie frumuşică pe copertă, goală şi atârnată de tavan de un lanţ înfăşurat în jurul mâinilor. Am privit-o cu interes. Am crezut că se dă huţa, cum îl văzusem pe Tarzan la televizor dându-se în leagăn pe un lujer de viţă.

  — Nu-i da voie să o vadă, zise mama. Haide, îmi zise, azvârle-o repede.

  Am aruncat revista în flăcări. Arse cu paginile deschizându-se şi fluturând în vâlvătăi, se desprinseră fulgi de hârtie în aer deasupra focului, bucăţi din trupuri de femei prefăcându-se în scrum negru în aer, în faţa ochilor mei.

  Dar apoi ce se întâmplă, ce se întâmplă apoi?

  Ştiu că am pierdut timp.

  Probabil că au fost ace de cusut, pilule sau aşa ceva. Nu cred că am pierdut chiar atâta timp fără ajutor. Ai avut un şoc, mi-au zis.

  Am trecut printr-un vuiet şi o învălmăşeală, ca apele mării în fierbere. Îmi amintesc că am ţipat, am avut senzaţia că am ţipat, deşi poate că n-a fost decât o şoaptă. Unde e? Ce-aţi făcut cu ea?

  Nu era nici noapte, nici zi; doar o pâlpâire. După un timp erau din nou scaune, şi un pat şi apoi o fereastră.

  E în mâini bune, mi-au zis. Cu persoane competente. Dumneata nu eşti competentă, dar îi vrei binele, nu?

  Mi-au arătat o poză cu ea în picioare pe o pajişte; cu o expresie retrasă pe chipul ei oval. Şi ţinea de mână o femeie pe care nu o cunoşteam. Îi ajungea femeii doar până la cot.

  Aţi omorât-o, am zis. Părea un înger, solemn, compact, dar ţesut din aer.

  Purta o rochie pe care nu o văzusem niciodată, albă şi lungă până la pământ.

  Tare aş vrea să cred că spun o povestire. Aşa trebuie să cred. Aşa vreau să cred. Cei care pot crede că astfel de istorisiri sunt doar simple povestiri sunt într-o situaţie mai bună.

  Dacă istorisesc o povestire, atunci sfârşitul depinde de mine. Povestirea va avea un sfârşit şi realitatea va urma după aceea. Pot să reiau de unde m-am întrerupt.

  Nu istorisesc o povestire.

  Ba e şi o povestire pe care o spun în minte, pe măsură ce avansez.

  O spun, nu o scriu, pentru că nu am cu ce scrie şi, în orice caz, scrisul e interzis. Dar dacă e o povestire, chiar în mintea mea, trebuie s-o spun cuiva. Nu spui o povestire doar pentru tine. Mai e întotdeauna cineva.

  Chiar atunci când nu e nimeni.

  O povestire e ca o scrisoare. Tu, dragă, o să mă adresez. Numai tu, fără nici un nume. Dacă adaugi un nume, tu se leagă de lumea faptelor, ceea ce e mai riscant, mai hazardat: cine ştie care sunt şansele tale de supravieţuire acolo? Voi spune doar, tu, tu, ca într-un cântec vechi de iubire. Tu poate să însemne mai mult decât o persoană.

  Tu poate să însemne mii.

  Nu mă aflu în nici un pericol imediat, îţi voi spune.

  Voi pretinde că mă poţi