Dar n-are nici un rost, căci ştiu că nu poţi.

  IV. SALĂ DE AŞTEPTARE.

  Capitolul opt.

  Se menţine vremea bună. E aproape ca în iunie, când ne scoatem de la iernat rochiile de vară şi sandalele şi ne ducem să mâncăm cornuri cu îngheţată. Pe Zid sunt trei cadavre noi. Unul este al unui preot ce mai poartă încă sutana neagră. Sigur că a fost îmbrăcat aşa pentru proces, deşi au renunţat să poarte sutană cu mulţi ani în urmă, când a luat fiinţă secta, deoarece îi scotea prea mult în evidenţă. Ceilalţi doi au placardele purpurii atârnate în jurul gâtului: Trădare a Genului. Cadavrele lor încă mai poartă uniforma de Paznic. Pesemne că au fost prinşi împreună, dar unde? Într-o cazarmă, într-un duş? E greu de spus. Omul de zăpadă cu zâmbetul cel roşu a dispărut.

  — Ar trebui să ne întoarcem, îi spun lui Ofglen. Întotdeauna eu sunt cea care spune aceste cuvinte. Uneori am impresia că dacă nu le-aş spune, ar sta aici pe vecie. Oare cu durere, sau bucurându-se de spectacol? Încă nu-mi dau seama.

  Fără un cuvânt, se roteşte cu 180°, de parcă vocea mea ar declanşa un mecanism, de parcă ar fi pe rotile bine unse, de parcă s-ar afla pe capacul unei cutiuţe muzicale.

  Mă enervează graţia mişcărilor ei. Mă enervează capul ei plecat cu umilinţă, parcă pentru a înainta împotriva unui vânt puternic. Dar nu suflă nici un vânt.

  Plecăm de la Zid şi facem cale întoarsă în căldura soarelui.

  — E o zi frumoasă de mai8, zice Ofglen. Intuiesc, fără să văd că a întors capul spre mine, aşteptând un răspuns.

  — Da, zic. Slavă, adaug după o clipă de gândire. Zi-de-mai, Mayday, era pe vremuri un semnal de avarie; de mult, în timpul unuia dintre războaiele alea pe care le studiam în liceu. Eu le tot confundam, dar dacă te uitai cu atenţie, le puteai distinge după avioane. Dar despre „Mayday”, Luke mi-a spus că Mayday, Mayday, transmiteau piloţii ale căror avioane fuseseră lovite, sau era şi pentru vapoare? Poate că pentru vapoare era SOS. Tare rău îmi pare că nu pot căuta într-o carte. Şi era şi ceva din Beethoven pentru începutul victoriei într-unul din războaiele alea9.

  Ştii de unde venea „Mayday”, zise Luke.

  Nu, am răspuns. E un cuvânt ciudat pentru situaţia respectivă.

  Ziare şi cafea duminica dimineaţă, înaintea naşterii ei. Mai erau ziare pe atunci. Obişnuiam să le citim în pat.

  Vine din franţuzeşte. De la M’aidez10.

  Ajutaţi-mă.

  Apare o mică procesiune ce se-ndreaptă spre noi, o înmormântare: trei femei, fiecare cu un văl negru transparent pus peste bonetă. O Econonevastă şi încă două, tot Econoneveste, în doliu, prietenele ei poate. Rochiile lor în dungi arată obosite, ca şi chipurile lor. Într-o zi, când vor veni vremuri mai bune, zice Mătuşa Lydia, nimeni nu va mai trebui să fie Econonevastă.

  Prima este cea care a suferit pierderea, mama; duce un mic borcan negru. După mărimea borcanului, pot deduce ce vârstă avea când s-a zbătut în pântecele ei şi s-a prelins în moarte. Două sau trei luni, prea puţin ca să poţi spune dacă era un Neprunc sau nu. Cei mai mari şi cei ce mor la naştere sunt puşi în sicriaşe.

  În timp ce trec pe lângă noi, ne oprim, din respect; mă întreb dacă Ofglen simte şi ea, ca mine, durerea unei lovituri de cuţit în pântece. Ne ducem mâna la inimă ca să le arătăm acestor femei străine că avem toată compasiunea pentru pierderea lor. Prima ne aruncă o privire furioasă pe sub văl. Una din celelalte se întoarce într-o parte şi scuipă pe trotuar. Econonevestele nu ne iubesc.

  Trecem de magazine şi ajungem la barieră din nou şi suntem lăsate să trecem. Ne continuăm drumul printre casele mari, cu aspect nelocuit şi pajiştile fără buruieni. La colţul de lângă casa unde îmi am eu postul, Ofglen se opreşte şi se întoarce spre mine.

  — Sub Ochiul Lui, rosteşte ea salutul corect.

  — Sub Ochiul Lui, răspund eu şi ea clatină din cap. Are o mică ezitare, de parcă ar fi avut să mai zică ceva, apoi se întoarce şi porneşte în jos pe stradă. Mă uit după ea. Îmi pare propria mea reflexie într-o oglindă de care mă îndepărtez.

  În aleea pentru maşini, Nick, care lustruieşte din nou Whirlwindul, a ajuns la cromul de la spate. Deschid zăvorul porţii cu mâna mea înmănuşată şi împing poarta. Apoi se aude poarta închizându-se cu un ţăcănit în urma mea. Lalelele de pe margini sunt mai roşii ca niciodată, florile înălţând nu cupe, ci adevărate potire în sus; cu ce scop? Căci sunt goale, de fapt. Când îmbătrânesc, se întorc pe dos şi explodează încet, asemenea unor petale aruncate în afară ca nişte cioburi.

  Nick îşi ridică ochii şi începe să fluiere. Apoi întreabă:

  — A fost plăcută plimbarea?

  Dau din cap, dar nu rostesc nici o vorbă. Nu e reglementar să-mi vorbească. Sigur că unii or să încerce, zicea Mătuşa Lydia. Slăbiciunea cărnii. Carnea e ca iarba, am corectat-o eu în gând. Nu se pot stăpâni, zicea ea, aşa i-a făcut Dumnezeu. Pe voi nu v-a făcut aşa, ci altfel. De voi depinde să puneţi nişte limite. Mai târziu vi se va mulţumi.

  Soţia Comandantului stă în grădina din spatele casei, pe scaunul pe care a poruncit să i-l aducă. Serena Joy, ce nume stupid. Suna ca numele unei soluţii pe care o puneai în vremurile de demult ca să-ţi întindă părul. Serena Joy, scria pe sticla cu conturul unui cap de femeie, pe fundalul unui oval roz festonat cu auriu. Când putea să-şi aleagă orice nume, de ce să se oprească tocmai la ăsta? Serena Joy nu a fost niciodată numele ei, nici chiar pe atunci. O chema Pam, pe numele ei adevărat. Aşa am citit într-un articol-portret, într-o revistă, mult după ce o văzusem mai