întâi cântând, în timp, ce mama dormea duminica dimineaţa. Între timp, ajunsese să merite un portret; trebuie să fi fost în Time sau Newsweek. Nu mai cânta la vremea aceea, ci ţinea discursuri. Era bună la discursuri. Vorbea despre sanctitatea căminului, despre cum femeile ar trebui să stea acasă. Serena Joy nu stătea acasă, ci ţinea discursuri, dar prezenta această carenţă ca pe un sacrificiu pe care-l făcea pentru binele comun.

  Cam pe vremea aia cineva a încercat să o împuşte, dar a ţintit prost şi a ucis-o pe secretara ei, care era alături. Altcineva i-a pus o bombă în maşină, dar a explodat prea devreme. Totuşi, unii spuneau că-şi pusese singură bomba ca să atragă compătimire. Într-atât se înfierbântaseră lucrurile.

  Uneori o priveam cu Luke la buletinul de ştiri de noapte. În halate de baie, cu câte un păhărel de băutură. Ne uitam la părul ei dat cu fixativ şi la izbucnirile ei isterice şi la lacrimile pe care încă putea să le producă la comandă şi la rimelul care-i înnegrea obrajii. Acum se machia mai gros. Socoteam că e amuzantă. Eu numai pretindeam. De fapt, mă cam speria. Se vedea că e sinceră.

  Acum nu mai ţine discursuri. Nu mai vorbeşte. Stă acasă, dar nu prea pare să-i priască. Cât de furioasă trebuie să fie, acum că i s-a dat crezare.

  Priveşte lalelele. Cu bastonul lângă ea, pe iarbă. În trecere, aruncând scurte priviri în lături, observ că profilul ei e îndreptat spre mine. Nu ar fi potrivit să mă uit lung. Nu mai are profilul acela perfect decupat ca într-un colaj, faţa pare să i se prăbuşească în interior, amintindu-mi de acele oraşe construite pe râuri subterane, unde case şi străzi întregi dispar peste noapte în mlaştini neaşteptate, sau de oraşe miniere care se prăbuşesc în minele de dedesubt. Aşa ceva trebuie să i se fi întâmplat atunci când şi-a dat seama de adevărata formă a celor ce aveau să se întâmple.

  Nu întoarce capul. Nu arată că e conştientă de prezenţa mea în nici un fel, cu toate că ştie că sunt acolo. Sunt sigură că ştie. Simt certitudinea ei ca pe un miros de lapte acru.

  Nu trebuie să vă feriţi de soţi, zicea Mătuşa Lydia, ci de Soţii. Întotdeauna trebuie să încercaţi să vă imaginaţi ce simt ele probabil. Sigur că n-or să poată să vă sufere. Încercaţi să vă puneţi la locul lor. Mătuşa Lydia îşi închipuia că are mare talent să se pună în locul altuia. Încercaţi să vă fie milă de ele. Iertaţi-le că nu ştiu ce fac. Şi avea din nou zâmbetul tremurător al unui cerşetor, ochii ei slăbiţi clipeau des şi privea în sus prin ochelarii rotunzi cu rame de oţel către fundul clasei, de parcă plafonul de ipsos vopsit în verde s-ar fi deschis şi Dumnezeu ar fi coborât într-un nor de pudră marca „Perlă roz” printre sârme şi instalaţia de stropit grădina. Trebuie să înţelegeţi că sunt nişte femei înfrânte. Nu au reuşit…

  Se oprea şi urma o pauză în timpul căreia auzeam un oftat, un oftat colectiv al celor din jurul meu. Nu era bine să foşneşti sau să te foieşti în timpul acestor pauze. Chiar dacă avea un aer abstract, Mătuşii Lydia nu-i scăpa nici o mişcare. Aşa că nu se auzea decât oftatul.

  Viitorul e în mâinile voastre, începea ea din nou. Întindea mâinile spre noi, gestul străvechi ce era o ofrandă şi o invitaţie totodată de a primi o îmbrăţişare, de a o accepta. În mâinile voastre, zicea ea, privindu-şi mâinile proprii de parcă ele i-ar fi dat ideea. Dar mâinile ei erau goale, nu ţinea nimic în ele. Se presupunea că mâinile noastre erau pline, ţineau viitorul, care putea fi ţinut, dar nu şi văzut.

  Merg roată la uşa din dos, o deschid, intru şi pun coşul pe masa de bucătărie. Masa a fost frecată bine şi curăţată de făină; pâinea coaptă azi se răceşte pe grătarul ei. Bucătăria miroase a drojdie, un miros plin de nostalgie. Îmi aduce aminte de alte bucătării, bucătării care erau ale mele. Mirosea a mama, deşi mama mea nu făcea pâine. Miroase a mine cea de pe vremuri, când eram mamă.

  E un miros periculos şi ştiu că nu trebuie să-l las să mă răscolească.

  Rita e acolo, aşezată la masă, curăţând morcovi şi tăindu-i felii. Sunt morcovi vechi, groşi şi plini de mustăţi, care au stat multă vreme în pivniţă. Morcovii noi, fragezi şi palizi, nu vor ieşi până peste câteva săptămâni. Foloseşte un cuţit ascuţit, strălucitor şi ademenitor. Mi-ar plăcea să am un astfel de cuţit.

  Rita se opreşte din curăţat morcovii, se ridică în picioare, ia pachetele din coş aproape cu nerăbdare. Abia aşteaptă să vadă ce-am adus, deşi întotdeauna se încruntă, în timp ce deschide pachetele; nimic din ceea ce aduc nu îi e chiar pe plac. Se gândeşte că ea ar fi târguit mai bine, ar fi luat exact ce doreşte; mă invidiază pentru plimbare. În casa asta fiecare îi invidiază pe ceilalţi pentru câte ceva.

  — Au portocale, zic. La Lapte şi miere. Mai sunt încă. Îi sugerez această idee ca pe o ofertă. Vreau să-i intru în graţii. Am văzut portocalele ieri, dar nu i-am spus Ritei, că era prea morocănoasă. Aş putea lua câteva mâine, dacă vrei să-mi dai cartonaşele. Îi întind puiul. Voia antricot azi, dar nu aveau deloc.

  Rita mormăie ceva, fără să arate nici plăcere, nici acceptare. O să vadă ea, interpretez eu mormăitul, când o să vrea. Desface sfoara şi hârtia cerată de pe pui. Îl apasă cu un deget în interior, îi scoate măruntaiele. Puiul zace acolo fără cap şi gheare, are pielea găinii, de parcă i-ar fi frig.

  — E zi de baie, zice Rita, fără să mă privească.

  Cora vine în bucătărie din camera din spate, unde se ţin măturile şi pămătufurile.

  — Un pui, zice ea, aproape încântată.

  — E sfrijit, zice