— Nu prea era altceva, zic. Rita se face că nu aude.

  — Mie mi se pare destul de mare, zice Cora. Oare îmi ia partea? Mă uit la ea să văd dacă ar trebui să-i zâmbesc; dar nu, nu se gândeşte decât la mâncare. E mai tânără decât Rita, soarele care intră pieziş prin fereastra dinspre apus îi luminează părul cu cărare şi strâns la spate. Are un mic semn, ca o gropiţă pe lobul fiecărei urechi; acolo unde s-au astupat găurile pentru cercei.

  — Mare, zice Rita, dar osos. Ar trebui să spui exact, îmi spune privindu-mă direct pentru prima oară. Doar nu eşti fitecine. Se referă la rangul Comandantului. Dar de fapt, în ceea ce mă priveşte, mă socoteşte vulgară. Are peste şaizeci de ani şi are păreri clare.

  Se duce la chiuvetă, se clăteşte niţel sub jetul robinetului şi se şterge pe şervetul de vase. Şerveţelul de vase alb cu dungi albastre. Şerveţelele de vase sunt la fel cum au fost întotdeauna. Uneori aceste sclipiri de normalitate mă atacă prin surprindere, de parcă au stat la pândă. Obişnuitul, uzualul, îţi declanşează amintiri, ca un şut neaşteptat. Văd şervetul de vase scos din context şi îmi ţin respiraţia. Pentru unii, într-un fel, lucrurile nu s-au schimbat chiar aşa de mult.

  — Cine pregăteşte baia? i se adresează Rita Corei şi nu mie. Eu trebuie să frăgezesc pasărea asta.

  — Eu, da’ mai târziu, zice Cora. După ce şterg praful.

  — Numai s-o pregătească cineva, zice Rita.

  Vorbesc despre mine de parcă nu le-aş auzi. Pentru ele, nu sunt decât o treabă de făcut, printre multe alte treburi.

  E evident că au terminat conversaţia cu mine. Îmi iau coşul, ies pe uşa din bucătărie şi merg prin hol spre pendula cea mare. Uşa de la salon e închisă. Lumina soarelui pătrunde prin fereastra în evantai, căzând în pete de culoare pe podea: roşu şi albastru, purpuriu. Păşesc prin ea şi-mi întind mâinile: se umplu cu flori de lumină. Mă urc pe scară, iar faţa mea, albă şi depărtată şi distorsionată, apare încadrată în oglinda din hol umflată ca ochii când îţi ies din cap. Urmez carpeta roz spălăcit în holul de sus şi mă înapoiez în cameră.

  Cineva stă în picioare în hol, lângă uşa camerei unde locuiesc eu. Holul este întunecat; văd că e un bărbat cu spatele la mine; priveşte în cameră, profilându-se întunecat în lumină. Acum văd că e Comandantul; nu ar trebui să fie acolo. Mă aude venind, se întreabă, ezită şi porneşte spre mine. E contrar regulilor; ce să fac acum?

  Stau în loc, se opreşte şi el; nu-i văd faţa, el se uită la mine; ce vrea? Apoi o porneşte înainte din nou, păşeşte în lături pentru a evita să mă atingă, înclină din cap; a dispărut.

  Mi s-a arătat ceva, dar ce anume? Ca atunci când vezi pentru o clipă steagul unei ţări necunoscute peste coama unui deal, el poate fi semn de atac, poate fi un semn de tratative, poate desemna marginea unui teritoriu. Semnalele pe care le folosesc animalele; pleoapele albastre lăsate în jos, urechile lăsate pe spate, penele de la gât zbârlite. O lucire de dinţi dezgoliţi; ce dracu crede că poa’ să facă? Nimeni altcineva nu l-a văzut. Sper. Mă invada? Fusese în camera mea?

  Nu-mi vine să cred că am spus camera mea.

  Capitolul nouă.

  Camera MEA, deci. Trebuie să existe un spaţiu până la urmă pe care să-l revendic ca al meu personal, chiar în vremurile astea.

  Aştept în camera mea, care acum este cameră de aşteptare. Când mă culc, devine dormitor. Perdelele unduiesc încă în adierea vântului, soarele străluceşte încă afară, deşi nu mai intră pe fereastră. A înaintat spre apus. Încerc să nu istorisesc povestiri; sau în orice caz, nu pe cea de faţă.

  Cineva a locuit în camera asta înaintea mea. Cineva ca mine, sau cel puţin aşa prefer să cred.

  Am descoperit acest lucru trei zile după ce am fost mutată aici.

  Ca să-mi treacă timpul, şi aveam destul, am hotărât să explorez camera. Nu în grabă, cum faci cu o cameră de hotel unde nu te aştepţi la nici o surpriză când deschizi şi închizi sertarele de la birou şi de la dulapuri, desfaci din hârtia lui săpunul minuscul, sau aranjezi pernele. Oare n-o să mă mai aflu într-o cameră de hotel niciodată? Cum am irosit camerele acelea şi libertatea pe care o ai când nu te vede nimeni.

  Închiriam camera, închiriam permisiunea de a fi împreună.

  După-amiaza, când Luke fugea încă de nevastă-sa, când eu îi păream încă de domeniul imaginaţiei. Era înainte să ne fi căsătorit şi deci ca eu să fi devenit o prezenţă solidă în viaţa lui. Eu ajungeam întotdeauna prima, reţineam camera. Nu s-a întâmplat chiar de aşa de multe ori, dar acum mi se pare un deceniu, o eră, îmi amintesc în ce eram îmbrăcată, fiecare bluză, fiecare eşarfă. Mă plimbam prin cameră, dădeam drumul la televizor şi apoi îl închideam, mă dădeam după urechi cu Opium, parfumul meu preferat; era ambalat într-o sticlă chinezească, cu roşu şi auriu.

  Eram agitată. Cum să ştiu dacă mă iubea cu adevărat? Poate că era doar o combinaţie. De ce spuneam doar? Deşi pe vremea aceea bărbaţii şi femeile se încercau reciproc, tot aşa de firesc cum probezi un costum şi respingi ce nu ţi se potriveşte.

  Urma ciocănitul la uşă; eu deschideam respirând uşurată, plină de dorinţă. Mi se părea un bărbat de o clipă, dar condensând nesfârşitul. Stăteam apoi întinşi în paturile acelea de o după-amiază şi discutam printre mângâieri. Asta-i posibil, asta-i imposibil. Ce se putea face. Credeam că avem probleme grozave. Cum să ştim că eram fericiţi?

  Dar acum mi-e dor chiar de camerele acelea cu tablouri îngrozitoare atârnate pe pereţi, peisaje cu frunziş de toamnă sau zăpadă topindu-se în păduri de esenţă