tare sau femei în costume de epocă cu turnură şi umbrele, cu feţe de păpuşi de porţelan, sau clovni cu ochi trişti ori castroane cu fructe rigide şi cu aspect de ipsos. Prosoapele proaspete gata să fie murdărite, coşurile de hârtie căscând guri ce păreau să te cheme, să te invite să le foloseşti printre toate vechiturile alea aşezate neglijent. Fără grijă. Şi eu eram fără nici o grijă în camerele alea. Puteam da telefon şi apărea mâncare pe tavă, mâncarea pe care o alesesem eu. În sertarele măsuţelor de toaletă erau Biblii, puse acolo de vreo societate de caritate, deşi probabil că nimeni nu le prea citea. Erau şi ilustrate înfăţişând hotelul şi puteai să le scrii şi să le trimiţi oricui voiai. Acum pare un lucru imposibil, un lucru pe care l-ai inventat.

  Aşadar, am explorat camera fără grabă, ca să n-o irosesc ca pe o cameră de hotel. Nu am vrut să fac totul dintr-o dată, căci doream să fie o îndeletnicire de lungă durată. Am împărţit în minte camera pe sectoare şi mi-am acordat doar un sector pe zi. Acest sector aveam să-l examinez cu cea mai mare minuţiozitate; denivelarea ipsosului de sub tapet, zgârieturile de pe vopseaua de pe pervaz şi de pe şipcile de pe perete, de fapt de sub stratul ultim de vopsea, petele de pe saltea, căci am mers atât de departe încât am ridicat păturile şi cearşafurile de pe pat, le-am dat la o parte puţin câte puţin, ca să le pot pune repede la loc dacă ar fi venit cineva.

  Petele de pe saltea. Ca nişte petale de flori uscate. Nu recente. Dragoste de demult; nu există altă dragoste în camera asta acum.

  Când am văzut petele, acea mărturie a dragostei, sau poate doar a dorinţei, a contactului dintre o pereche, doi oameni acum bătrâni sau morţi, am acoperit din nou patul şi m-am întins pe el. M-am uitat la ochiul orb de ipsos din tavan. Aş fi vrut să-l simt pe Luke întins lângă mine. Sufăr de asemenea atacuri ale trecutului care vin ca un leşin, un val de slăbiciune ce-mi inundă creierul. Uneori aproape că nu pot suporta. Ce e de făcut, ce e de făcut, mă frământ. Nu e nimic de făcut. Ei nu servesc decât pe cine aşteaptă în picioare. Sau se lungeşte şi aşteaptă. Ştiu de ce geamul de la fereastră e armat şi de ce au dat jos candelabrul. Voiam să-l simt pe Luke întins lângă mine, dar nu era loc.

  Dulapul l-am păstrat cu zgârcenie pentru a treia zi. Am examinat întâi uşa cu grijă, pe dinăuntru şi pe dinafară, apoi pereţii cu cârligele de alamă – cum le-or fi scăpat cârligele? De ce nu le-au scos? Să fie prea aproape de duşumea? Totuşi nu-ţi trebuie decât un ciorap. Şi vergeaua cu umeraşele de plastic pe care sunt rochiile mele, şalul, capa roşie de lână pentru vreme friguroasă. Am îngenuncheat ca să examinez podeaua şi iată că am dat de inscripţia cu litere mititele, proaspăt zgâriată cu un ac de gămălie probabil, sau doar cu o unghie, în colţul cel mai umbrit şi mai întunecat: Nolite te bastardes carborundorum.

  Nu ştiam ce înseamnă sau măcar în ce limbă e scrisă. M-am gândit că poate fi în latină, dar nu ştiam latineşte deloc. Totuşi era un mesaj şi era în scris, deci absolut interzis, şi încă nu fusese descoperit. Era destinat oricărei persoane care avea să urmeze în cameră.

  Îmi face plăcere să meditez asupra acestui mesaj. Îmi face plăcere să mă gândesc că stau de vorbă, comunic cu această femeie necunoscută. Căci e necunoscută, sau, dacă e cunoscută, numele ei nu mi-a fost spus. Îmi face plăcere să ştiu că mesajul ei tabu a reuşit să ajungă la cel puţin o altă persoană, să ajungă pe peretele dulapului meu pe care l-am deschis şi să fie citit de mine. Uneori îmi repet cuvintele în gând. Îmi fac o mică bucurie când mi-o imaginez pe femeia care le-a scris, mă gândesc la ea ca având vârsta mea sau poate mai puţin. O transform în Moira, Moira cum era la colegiu: capricioasă, voioasă, atletică, cu o bicicletă la un moment dat şi un rucsac pentru urcat pe munte. Cu pistrui, parcă, ireverenţioasă, inventivă.

  Mă întreb cine era şi ce s-a întâmplat cu ea.

  Am încercat s-o descos pe Rita în ziua când am găsit mesajul.

  Cine a fost femeia care a stat în camera aia înaintea mea? am întrebat. Înaintea mea? Dacă aş fi pus întrebarea altfel, dacă aş fi zis: A stat o femeie în camera aia înaintea mea? poate că nu aş fi reuşit nimic.

  Care dintre ele? zise ea, cu o voce plină de ciudă şi suspiciune, dar de fapt vocea cu care-mi vorbeşte întotdeauna.

  Deci, au fost mai multe, nu una. Unele nu au stat tot termenul de doi ani al unui post. Unele au fost expediate, dintr-un motiv sau altul. Sau poate n-au fost expediate, ci au plecat?

  Cea vioaie. Am zis pe ghicite. Cea cu pistrui.

  O cunoşteai? întrebă Rita, mai bănuitoare ca oricând. O cunoşteam pe vremuri, am minţit eu. Am auzit că a fost aici.

  Rita a acceptat versiunea mea. Ştie că trebuie să existe un radio-şanţ, o circulaţie clandestină de ştiri.

  Nu a corespuns, zise.

  În ce fel? am întrebat pe un ton pe care am încercat să-l fac să sune cât mai neutru.

  Dar Rita îşi strânse buzele, pecetluindu-le. Aici sunt în situaţia unui copil, anumite lucruri nu trebuie să mi se spună. Ce nu ştii nu poate să-ţi facă nici un rău, repeta ea adesea.

  Capitolul zece.

  Uneori îmi cânt în gând ceva lugubru, trist, prezbiterian:

  Negrăită milostenie, o, dulce sunet Ce a putut salva un nenorocit ca mine, Care pierdut a fost şi s-a găsit, Un sclav a fost şi-acum e liber.

  Nu ştiu dacă astea sunt cuvintele. Nu-mi amintesc. Asemenea