Mă simt atât de singur, puico, Mă simt atât de singur, puico Atât mă simt de singur, că-mi vine să mor.

  Şi ăsta e scos în afara legii. Îl ştiu de pe o casetă veche de-a mamei; avea un casetofon hârşcâit care nu-ţi inspira nici o încredere, dar care totuşi cânta astfel de melodii. Punea caseta când avea prieteni în vizită la un păhărel.

  Nu cânt asemenea cântece prea des. Mi se pune un nod în gât.

  Nu se aude prea multă muzică în casa asta, numai ce se dă la televizor. Uneori Rita fredonează în timp ce frământă pâine sau curăţă legume; fără cuvinte, fără melodie, ceva indescifrabil. Iar uneori, din salonul din faţă se aude vocea subţire a Serenei, pe un disc făcut de mult şi pus acum încet, ca să nu fie prinsă când stă acolo croşetând şi amintindu-şi de propria glorie de odinioară, acum amputată. Aleluia.

  E cald pentru acest moment al anului. Casele de acest tip se încălzesc de la soare, nu au o izolare bună. În jurul meu aerul stagnează în ciuda curentului uşor ca o boare, ce intră prin perdele. Mi-ar plăcea să pot deschide fereastra cât se poate de larg. Curând ni se va îngădui să purtăm rochiile de vară.

  Rochiile de vară sunt despachetate şi atârnate în dulapul din perete, două din bumbac 100% care e mai bun decât sinteticele mai ieftine, deşi totuşi transpiri şi în ele în iulie şi august, când e zăpuşeală. Cel puţin nu-ţi mai faci griji că te arde soarele, zicea Mătuşa Lydia. În ce spectacol se dădeau femeile! Se ungeau de parcă erau carne într-o frigăruie şi-şi arătau spinările şi umerii goi în public, pe stradă, şi picioarele fără ciorapi, nu-i de mirare că se întâmplau lucrurile alea. Lucruri era cuvântul pe care-l folosea când se referea la ceva prea dezgustător, murdar sau oribil ca să-i poată spune pe nume. Pentru ea o viaţă încununată de succes era cea care evita acele lucruri, le excludea. Asemenea lucruri nu li se întâmplă femeilor respectabile. Şi soarele nu-i deloc bun pentru ten, te zbârceşte ca pe o smochină uscată. Uitase că nici nu trebuia să ne mai pese de ten.

  Şi se întindeau pe pături în parc, zicea Mătuşa Lydia, uneori bărbaţi şi femei împreună; şi atunci începea să plângă sub ochii noştri.

  Mă străduiesc să vă formez, zicea ea, încerc să vă ofer cea mai bună şansă pe care o puteţi avea. Clipea în lumina prea puternică şi-i tremurau buzele ce-i acopereau dinţii din faţă, lungi şi galbeni şi uşor ieşiţi în afară, care-mi aminteau de şoarecii morţi pe care-i găseam pe prag când locuiam într-o casă toţi trei, patru cu pisica, cea care ne aducea aceste ofrande.

  Mătuşa Lydia îşi ducea mâna la gura ei de şoarece mort. După un minut, îşi lua mâna de la gură. Îmi venea şi mie să plâng căci îmi aduceam aminte. Dacă nu i-ar mânca întâi pe jumătate, îi ziceam lui Luke.

  Să nu credeţi că pentru mine e uşor, zicea Mătuşa Lydia.

  Moira, intrând ca o adiere în camera mea şi trântindu-şi jacheta de blugi pe podea. Ai vreo ţigară? mă întreabă.

  În geantă, zic. Dar n-am chibrituri.

  Moira îmi scotoceşte în geantă. Ar trebui să mai arunci din prostiile astea, zicea. Dau o petrecere de univcurve.

  O ce? Nu are rost să încerci să lucrezi. Moira nu te lasă, e ca o pisicuţă care ţi se aşază pe carte când încerci să citeşti.

  Ştii tu. Numai în lenjerie de corp deocheată. Chiloţei de dantelă, jartiere negre. Sutiene care îţi ridică ţâţele. Îmi găseşte bricheta şi-şi aprinde ţigara pe care a scos-o din geanta mea. Vrei şi tu? Şi-mi întinde pachetul cu mare generozitate, având în vedere că e al meu.

  Foarte mulţumesc, zic eu acru. Eşti nebună. De unde ţi-a venit aşa o idee?

  Mergând la colegiu, zice Moira. Am relaţii. O prietenă de-a mamei. Când încep să le apară pete din cauza vârstei, prind să se gândească cum să nu iasă din competiţie. Prosperă în suburbii, cu magazinele porno şi tot ce-ţi poţi imagina.

  Râd. Întotdeauna mă face să râd.

  Dar aici? zic. Cine o să vină? Cine are nevoie de aşa ceva?

  Niciodată nu eşti prea tânăr ca să înveţi, zice. Haide, că o să fie grozav. O să facem pe noi de râs.

  Oare aşa trăiam pe atunci? Dar aşa trăiam în mod obişnuit. Aşa se întâmplă cu toată lumea, în cea mai mare parte a timpului. Orice se întâmplă este obişnuit. Chiar ce se-ntâmplă acum e obişnuit.

  Trăim ca de obicei, ignorând. Să ignori nu e acelaşi lucru cu ignoranţa, trebuie să te străduieşti ca să ignori.

  Nimic nu se schimbă într-o clipă, într-o vană de baie care e înfierbântată treptat, ai muri prin fierbere, fără să-ţi dai seama. Sigur că erau relatări în ziare despre cadavre găsite în şanţuri sau în păduri, mutilate sau omorâte cu bâte, necinstite, cum se spunea pe atunci, dar erau despre alte femei şi bărbaţii care făceau astfel de fapte erau alţi bărbaţi. Nu era niciunul din bărbaţii pe care-i cunoşteam. Pentru noi, povestirile din ziare erau ca nişte vise, nişte vise urâte visate de alţii. Înfiorător, ziceam, şi erau înfiorătoare fără să fie de crezut. Erau prea melodramatice, aveau o dimensiune care nu era o dimensiune a vieţii noastre.

  Noi eram cei care nu apăream în ziare. Trăiam în spaţiile albe de la marginea tipăriturilor. Aveam, astfel, mai multă libertate.

  Trăiam în spaţiile libere dintre povestiri.

  De jos, din aleea pentru maşini, vine zgomotul unei maşini care demarează. În părţile astea e foarte linişte, nu prea e circulaţie, aşa că auzi astfel de zgomote foarte clar: motoare de maşini, aparate de tuns iarba,