foarfece tunzând garduri vii, uşi trântite. Ai putea auzi un strigăt sau o împuşcătură foarte clar, dacă ar exista vreodată asemenea zgomote aici. Uneori se aud sirene în depărtare.

  Mă duc la fereastră şi stau pe bancheta de acolo, care e prea îngustă şi neconfortabilă. Pe ea e o pernuţă tare, pe care e brodată în petit point cuvântul CREDINŢĂ cu litere pătrate şi înconjurat de o coroniţă de crini. CREDINŢA are o culoare albastră spălăcită, iar frunzele crinilor sunt de un verde şters. E o pernă care era folosită altundeva pe vremuri; e uzată, dar nu chiar de aruncat. Într-un fel, a fost trecută cu vederea.

  Pot petrece minute întregi, zeci de minute plimbându-mi ochii peste litere: CREDINŢA – e singurul lucru pe care mi l-au dat să-l citesc. Dacă aş fi prinsă citindu-l, oare ar conta? Doar n-am pus eu perna aici.

  Motorul începe să se-nvârtească, iar eu mă aplec înainte, trăgându-mi perdeaua albă peste faţă, ca un văl; e semitransparentă, deci pot vedea prin ea. Dacă îmi apăs fruntea de geam şi mă uit în jos, pot vedea jumătatea din spate a Whirlwindului. Nu e nimeni acolo, dar în timp ce privesc, îl văd pe Nick ocolind şi mergând la uşa din spate a maşinii, deschizând-o şi stând ţeapăn alături. Acum are şapca aşezată drept, iar mânecile sunt lăsate în jos şi închise cu nasturi. Nu-i pot vedea faţa, pentru că-l privesc de sus.

  Acum iese Comandantul. Îl zăresc pentru o clipă, părând mai scurt datorită unghiului de vedere; merge spre maşină. Nu poartă pălărie, deci nu se duce la o ceremonie oficială. Are părul cărunt. Ai putea zice argintiu dacă ai vrea să fii drăguţă. Dar eu nu mă simt dispusă să fiu drăguţă. Cel dinaintea lui era chel, deci presupun că el e oricum mai bine.

  Dacă aş putea scuipa pe fereastră sau să arunc ceva, perna de pildă, aş putea să-l nimeresc.

  Moira şi cu mine, ţinând pungi de hârtie umplute cu apă. Bombe cu apă, aşa le spunea. Aplecate peste fereastra de la dormitorul meu şi dându-le drumul în capul băieţilor de dedesubt. Era ideea Moirei. Ce încercaseră să facă? Să se caţăre pe o scară în camera noastră. Voiau să captureze lenjeria noastră intimă.

  Dormitorul acela fusese cândva mixt, mai erau încă pisoare într-unul din spălătoarele de pe etajul nostru. Dar când am ajuns eu acolo, deja puseseră bărbaţii şi femeile separat, cum erau acum.

  Comandantul se apleacă, intră şi dispare în maşină, iar Nick închide portiera. O clipă mai târziu, maşina se mişcă de-a-ndăratelea pe alee, ca să ajungă în stradă şi apoi dispare după un gard viu.

  Ar trebui să-l urăsc pe bărbatul acesta. Ştiu că ar trebui să-l urăsc, dar totuşi nu asta e ceea ce simt. E un sentiment mult mai complicat. Nu ştiu cum să-i spun. Nu e dragoste.

  Capitolul unsprezece.

  Ieri dimineaţă am fost la doctor. Am fost dusă de un Paznic, unul din cei cu banderolă roşie pe braţ, care se ocupă de aşa ceva. Am mers într-o maşină roşie, el în faţă, eu în spate. Nici o soră geamănă n-a fost cu mine; în aceste ocazii sunt solitară.

  Sunt dusă la doctor o dată pe lună, pentru analize: urină, hormoni, sânge, frotiu pentru cancer; aceleaşi ca pe vremuri, doar că acum sunt obligatorii.

  Cabinetul doctorului este într-o modernă clădire de birouri. Mergem cu liftul în tăcere, Paznicul cu faţa la mine. În peretele negru ca oglinda al liftului îi văd partea din spate a capului. Ajunşi la cabinet, eu intru; el aşteaptă afară pe hol cu ceilalţi Paznici, pe unul din scaunele puse acolo în acest scop.

  În sala de aşteptare sunt alte femei în roşu, trei la număr: doctorul ăsta e specialist. Ne privim una pe alta pe furiş, măsurându-ne din ochi pântecele: e vreuna norocoasă? Asistentul medical înregistrează pe Compudoc numele şi numerele de pe permisele noastre de trecere, ca să vadă dacă suntem persoanele care trebuie. Are 1,83 m, cam patruzeci de ani, o cicatrice de-a-curmezişul obrazului; stă bătând pe claviatura prea mică pentru mâinile lui, purtând încă pistolul în tocul prins cu cureaua de pe umăr.

  Când sunt chemată, intru pe uşă în camera interioară. Este albă şi impersonală, ca şi cea exterioară, cu excepţia unui paravan, un cadru cu o pânză roşie, pe care e pictat un ochi auriu sub care se află o sabie verticală cu un şarpe încolăcit pe ea, ca un fel de mâner. Şerpii şi sabia sunt frânturi de simbolism rămas din vremurile dinainte.

  După ce am umplut sticluţa ce mi-a fost lăsată la îndemână în micul oficiu, mă dezbrac în spatele paravanului şi îmi las hainele împăturite pe scaun. Când sunt goală, mă întind pe masa de consultaţie, pe cearşaful de hârtie rece şi foşnitor, cu întrebuinţare unică. Îmi trag cel de-al doilea cearşaf, cel de pânză, peste trup. La nivelul gâtului mai e un cearşaf, suspendat pe tavan. Mă intersectează astfel ca doctorul să nu-mi vadă niciodată faţa. El are de-a face numai cu un tors.

  Când am aranjat totul, întind mâna şi bâjbâi după micul mâner aflat pe partea dreaptă a mesei şi îl trag înapoi. Undeva, sună o sonerie pe care eu n-o aud. După un minut, se deschide uşa; în cameră intră nişte paşi, aud o respiraţie. Nu trebuie să-mi vorbească decât atunci când este absolut necesar. Dar doctorul ăsta e vorbăreţ.

  — Cum mergem? zice, un tic verbal din alte vremuri. Cearşaful se ridică şi fac pielea găinii. Simt cum un deget rece, în cauciuc şi dat cu vaselină, îmi pătrunde în interior, pipăind explorator. Degetul se retrage, intră în sens invers, se retrage din nou.

  — N-ai nimic, zice doctorul parcă pentru sine. Simţi vreo durere, scumpo? Îmi spune scumpo.

  — Nu, răspund.

  Apoi îmi sunt pipăiţi sânii, în căutarea de pârg sau putregai. Respiraţia se apropie, simt miros de fum învechit, loţiune după bărbierit, praf