— Te-aş putea ajuta, zice în şoaptă.

  — Ce? zic eu.

  — Şşt, zice. Te-aş putea ajuta. Le-am mai ajutat şi pe altele.

  — Să mă ajuţi? răspund cu o voce la fel de scăzută ca a lui. Cum? Oare ştie ceva, l-a văzut pe Luke, a găsit ceva, îl poate readuce?

  — Tu cum crezi? zice el, aproape fără să respire. O mână o ia în sus pe piciorul meu. Şi-a scos mănuşa. Uşa e încuiată. N-o să intre nimeni. N-or să ştie niciodată că nu e al lui.

  Ridică cearşaful. Partea de jos a feţei îi e acoperită de masca de tifon, conform regulamentului. Doi ochi căprui, un nas, un cap cu păr şaten. Îi simt mâna între picioare.

  — Majoritatea tipilor ăstora bătrâni nu mai pot, zice. Sau sunt sterili.

  Aproape că mi se taie respiraţia, a rostit un cuvânt interzis. Steril. Nu mai există bărbaţi sterili, oficial cel puţin. Există doar femei care prind rod şi femei sterpe, aşa e legea.

  — O mulţime de femei fac aşa, continuă el. Vrei un copil, nu?

  — Da, zic. E adevărat şi nu întreb de ce, pentru că ştiu. Dă-mi copii, iar de nu, voi muri. Sunt cuvinte care nu au un singur înţeles.

  — E momentul potrivit, zice. Azi sau mâine. Muşchii sunt relaxaţi. De ce să iroseşti momentul? Nu ar dura decât un minut, scumpo. Aşa probabil că-i spunea nevesti-sii cândva; sau poate că încă îi mai spune; dar de fapt e o denumire generică. Toate suntem scumpo.

  Şovăiesc. Mi se oferă cu serviciile lui, deşi e riscant pentru el.

  — Îmi vine greu să văd ce trebuie să suporţi, murmură. E sincer, mă compătimeşte sincer; şi totuşi se bucură de acest moment, cu toată compătimirea. Ochii îi sunt umezi de compasiune, mă mângâie nervos şi nerăbdător.

  — E prea periculos, zic. Nu pot. Nu. Pedeapsa e moartea. Dar trebuie să te prindă în timpul actului, cu doi martori. Ce şanse sunt, sunt microfoane ascunse în cameră, cine aşteaptă la uşă?

  Mâna se opreşte din mângâiat.

  — Mai gândeşte-te, zice. Ţi-am văzut diagrama. Nu ţi-a mai rămas prea mult timp. Dar faci ce vrei cu viaţa ta.

  — Mulţumesc, răspund. Trebuie să las impresia că nu sunt jignită, că nu resping propunerea. Îşi ia mâna alene, zăbovind, în ceea ce-l priveşte, ăsta nu e ultimul cuvânt. Ar putea falsifica analizele, să raporteze că am cancer sau nefertilitate, să pună să fiu trimisă în Colonii, cu Nefemeile. N-a menţionat nimic din toate astea, dar conştiinţa puterii lui pluteşte în aer, pe când îmi mângâie coapsele şi se retrage după cearşaful vertical.

  — Luna viitoare, zice.

  Mă îmbrac din nou în spatele paravanului. Îmi tremură mâinile. De ce sunt înspăimântată? Nu am trecut nici o limită, nu i-am acordat încredere, n-am riscat nimic, sunt în siguranţă. Posibilitatea de a alege e ceea ce mă umple de groază. O cale, un mijloc de salvare.

  Capitolul doisprezece.

  Baia este alături de dormitor. Are un tapet cu floricele albastre, nu-mă-uita, cu perdele asortate. Mai este o carpetă de baie albastră şi o îmbrăcăminte din imitaţie de blană pe capacul toaletei, totul ca în vremurile dinainte, nu lipseşte decât păpuşa sub fusta căreia se ascunde sulul suplimentar de hârtie igienică. Doar că oglinda de deasupra chiuvetei a fost scoasă şi înlocuită cu un dreptunghi de tablă, iar uşa nu se poate încuia; şi evident, nu sunt aparate de ras.

  La început au fost unele incidente în băi; femei care s-au tăiat, s-au înecat. Înainte de a se elimina toate imperfecţiunile sistemului. Cora stă afară pe hol pe un scaun, să aibă grijă să nu mai intre altcineva. În baie, în vană, sunteţi vulnerabile, zicea Mătuşa Lydia. Nu spunea de ce.

  Baia e o cerinţă, dar e şi un lux. Numai să-mi scot grelele aripi albe şi vălul, numai să-mi pipăi cu mâinile părul propriu şi e un mare lux. Acum am păr lung şi cu vârfurile netăiate. Părul trebuie să fie lung, dar acoperit. Mătuşa Lydia zicea: Sfântul Paul spunea că trebuie să fie lung ori ras. Şi râdea, râsul ăla reţinut al ei, de parcă ar fi spus o glumă.

  Cora a umplut baia. Ies aburi ca dintr-un castron de supă. Îmi scot şi restul hainelor, roba de deasupra, cămaşa albă şi juponul alb, ciorapii roşii, pantalonaşii lungi şi largi, de bumbac. Ciorapii cu chilot te irită între picioare, zicea Moira. Mătuşa Lydia nu ar fi folosit niciodată cuvinte ca: iritaţie între picioare. Zicea neigienic. Ea voia ca totul să fie foarte igienic.

  Deja goliciunea mea mi se pare stranie. Trupul meu mi se pare demodat. Oare am purtat costume de baie pe plajă cu adevărat? Da, fără să-mi pese că picioarele, braţele, coapsele şi spinarea erau expuse în văzul atâtor bărbaţi. Ruşinos, lipsit de modestie. Evit să mă uit la trupul meu, nu atât pentru că e ruşinos sau lipsit de modestie, ci pentru că nu vreau să-l văd. Nu vreau să mă uit la un element care încă îmi determină viaţa în mod absolut.

  Intru în cadă, mă întind şi las apa să mă cuprindă blând, ca nişte braţe. Închid ochii şi deodată o simt cu mine pe neaşteptate, adusă poate de mirosul săpunului. Îmi afund faţa în părul moale de pe ceafă şi-i inspir parfumul de bebeluş proaspăt spălat, şampon, pudră de talc şi o vagă urmă de urină. Fiecare baie mi-o evocă la această vârstă. Dar îmi revine în minte la vârste diferite. Aşa am certitudinea că nu e o stafie. Dacă ar fi stafie, ar avea întotdeauna aceeaşi vârstă.

  Într-o zi, când avea unsprezece luni, chiar înainte de a începe să meargă, mi-a furat-o o femeie din căruţul de târguieli de la un supermagazin alimentar. Era într-o sâmbătă când făceam cumpărăturile pentru o săptămână