întreagă cu Luke, deoarece amândoi lucram. Şedea în locul special din cărucioarele acelea prevăzut cu găuri pentru picioarele copiilor. Era destul de încântată, iar eu mă întorsesem cu spatele, cred că în sectorul cu mâncare pentru pisici; Luke nu se vedea prin preajmă, era într-altă parte a magazinului, unde se vindea carnea. Îi plăcea să aleagă ce aveam să mâncăm în timpul săptămânii. Zicea că bărbaţii au nevoie de mai multă carne ca femeile, că nu era o superstiţie, că nu o spunea din imbecilitate, ci că se făcuseră studii. Există unele diferenţe, zicea. Îi plăcea să repete ideea, ca şi cum eu aş fi încercat să demonstrez contrariul. Dar de obicei făcea această afirmaţie când era mama de faţă. Îi plăcea s-o tachineze.

  Am auzit-o că începe să plângă. M-am întors şi am zărit-o dispărând la capătul culoarului, în braţele unei femei pe care n-o văzusem în viaţa mea. Am ţipat şi femeia a fost oprită. Trebuie să fi avut în jur de treizeci şi cinci de ani. Plângea şi spunea că e copilul ei, Dumnezeu i-o dăduse, îi trimisese un semn. Mi-a părut rău pentru ea. Directorul magazinului şi-a cerut scuze şi au reţinut-o până a venit poliţia.

  E nebună, zise Luke.

  Am crezut că e doar un incident izolat la vremea aceea.

  Dispare, nu o pot ţine cu mine, a plecat acum. Poate că totuşi mă gândesc la ea ca fiind o stafie, stafia unei fetiţe moarte, o fetiţă care a murit când avea cinci ani. Îmi amintesc fotografiile cu ea ţinând-o în braţe, poze standard, mama cu copilul, închise într-o ramă, pentru mai mare siguranţă. În spatele ochilor închişi, mă pot vedea cum sunt acum, aşezată lângă un sertar deschis sau lângă un cufăr în pivniţă unde sunt puse la păstrare hăinuţele de copil, o buclă de păr blond platinat de când avea doi ani, vârâtă într-un plic. Mai târziu s-a închis la culoare.

  Nu mai am acele lucruşoare, nici hăinuţele, nici perişorul. Mă întreb ce s-a întâmplat cu toate lucrurile noastre. Jefuite, aruncate, luate. Confiscate.

  Am învăţat să mă dispensez de o mulţime de lucruri. Dacă aveţi multe lucruri, zicea Mătuşa Lydia, vă ataşează prea mult de lumea materială şi uitaţi de valorile spirituale. Trebuie să cultivaţi sărăcia duhului. Binecuvântaţi cei săraci cu duhul. Nu a mai continuat ideea, n-a zis că ei vor moşteni pământul.

  Stau întinsă cu apa clipocind în jur, lângă un sertar deschis care nu există, şi mă gândesc la o fetiţă care nu a murit când avea cinci ani; care mai există încă, sper, deşi nu pentru mine. Oare eu exist pentru ea? Oi fi eu o imagine întunecată, undeva în adâncul minţii ei?

  Probabil că i-au spus că am murit. Tipic pentru ei. Sigur că au zis că i-ar fi mai uşor să se adapteze în acest fel.

  Acum trebuie să aibă opt ani. Am completat timpul care s-a dus şi ştiu cât a trecut. Aveau dreptate, e mai uşor să socoteşti că a murit. Nu mai trebuie să speri atunci, nu-ţi mai iroseşti eforturile. De ce să te dai cu capul de pereţi, zicea Mătuşa Lydia. Uneori se exprima foarte plastic.

  — Nu-s toată ziua la dispoziţia ta, se aude vocea Corei de dincolo de uşă. E adevărat, nu este. Nu se poate zice că are ceva în întregime. Nu trebuie să-i răpesc timpul. Mă săpunesc, folosesc peria de frecat şi o bucată de piatră ponce pentru a îndepărta pielea moartă. Mi se dau astfel de instrumente puritane. Doresc să fiu complet curată, fără nici un microb, fără nici o bacterie, ca suprafaţa lunii. Nu voi putea să mă spăl astă-seară, după aia, o zi întreagă; împiedică procesul, zic ei, şi de ce să rişti?

  Nu pot evita să nu-mi văd acum micul tatuaj de pe gleznă. Patru cifre şi un ochi, un paşaport invers. Ca să garanteze că nu voi putea să dispar în cele din urmă într-un alt peisaj. Sunt prea importantă, sunt un articol prea rar. Sunt o bogăţie naţională.

  Scot dopul, mă şterg şi-mi pun halatul de terilen. Las aici rochia purtată o zi şi Cora o să o ducă la spălat. Întoarsă în cameră, mă îmbrac din nou. Boneta albă cu aripi nu e necesară pentru seară, căci nu ies din casă. Toţi din casa asta ştiu cum arăt la faţă. Îmi pun totuşi vălul, ca să-mi acopăr părul umed şi capul, care nu a fost ras. Unele au văzut filmul acela despre femeile care îngenunchează ţinute cu forţa, în piaţa oraşului, cu părul căzându-le şuviţe? Ce făcuseră? Trebuie să fi fost foarte demult, căci nu-mi aduc aminte.

  Cora îmi aduce cina, acoperită, pe o tavă. Ciocăneşte la uşă înainte de a intra. Îmi e simpatică din această cauză. Înseamnă că ea crede că mi-a mai rămas ceva din ceea ce numeam pe vremuri viaţă personală.

  — Mulţumesc, îi spun luând tava şi îmi zâmbeşte, deşi se întoarce fără să-mi răspundă. Când suntem singure, se fereşte de mine.

  Pun tava pe măsuţa vopsită în alb şi îmi trag scaunul mai aproape. Dau la o parte capacul. O pulpă de pui scorojită. E mai bine decât să mustească de sânge, cum o face alteori. Are şi Rita felul ei de a-şi manifesta resentimentele. Un cartof copt, fasole verde, salată. Ca desert – compot de pere din conservă. E o hrană destul de bună, deşi fără haz. Mâncare sănătoasă. Trebuie să consumaţi vitamine şi minerale, zicea Mătuşa Lydia sfioasă. Pentru a fi nişte vrednice recipiente. Fără cafea sau ceai, fără alcool. S-au făcut studii. Mai e şi un şerveţel de hârtie, ca în cofetării.

  Mă gândesc la celelalte, care n-au. Aici suntem în inima ţării, ducem o viaţă de răsfăţ, să ne ajute Dumnezeu să simţim adevărata gratitudine, zicea Mătuşa Lydia, sau recunoştinţă zicea? Şi încep să mănânc. Nu mi-e foame azi. Mi-e greaţă până în stomac. Dar n-ai unde plasa mâncarea, nu e nici un ghiveci cu flori