şi n-am curaj să folosesc toaleta. Sunt prea emoţionată, ăsta-i adevărul. Aş putea oare s-o las pe farfurie şi s-o rog pe Cora să nu-mi facă raport? Mestec şi înghit, mestec şi înghit, simţind cum încep să transpir. În stomac, mâncarea mi se face ghem, un boţ de carton stors şi umed.

  Jos, în sufragerie, sunt desigur lumânări pe masa mare de mahon, o faţă de masă albă, argintărie, flori, pahare de vin pline. Se aude probabil zgomot de cuţite pe farfurii de porţelan, un clinchet uşor când Serena pune jos furculiţa cu un oftat imperceptibil, lăsând jumătate din hrana din farfurie neatinsă. Poate că va spune că nu-i e foame. Poate nu va spune nimic. Dacă ea spune ceva, oare el face vreun comentariu? Dacă ea nu spune nimic, oare tăcerea ei nu trece neobservată? Mă întreb cum reuşeşte să se facă neobservată. Cred că trebuie să fie foarte greu.

  Pe marginea farfuriei se află o bucată de unt. Rup un colţ din şerveţelul de hârtie, înfăşor untul în el, îl duc la dulap şi-l strecor în vârful pantofului drept al perechii de rezervă, aşa cum am mai procedat şi altă dată. Fac ghemotoc restul şerveţelului; sunt sigură că nimeni n-o să se sinchisească să-l netezească, pentru a controla dacă lipseşte vreo bucăţică: o să utilizez untul mai târziu astă-seară. Nu face ca diseară să miros a unt.

  Aştept. Mă liniştesc. Trebuie să îmi compun eul aşa cum compui11 un discurs. Trebuie să prezint o făptură făcută, nu născută.

  V. PUI DE SOMN.

  Capitolul treisprezece.

  Am timp liber. E unul din lucrurile pentru care nu eram pregătită – cantitatea de timp gol, lungile paranteze cu nimic. Timpul ca un sunet alb. Ce n-aş da să pot broda. Sau să ţes, să croşetez, să fac ceva cu mâinile. Râvnesc o ţigară. Îmi amintesc cum umblam prin galerii de artă cu tablouri din secolul al XIX-lea: ce obsesie a haremurilor vădeau. Zeci de picturi cu haremuri, cu femei grase lăfăindu-se pe divane, cu turbane sau berete de catifea pe cap, în vreme ce li se făcea vânt cu cozi de păun, păzite de eunuci ce se vedeau în planul din fund. Studii de cărnuri sedentare, pictate de bărbaţi care nu fuseseră nicicând acolo. Se zicea că aceste tablouri sunt erotice şi aşa le socoteam şi eu pe vremea aceea, dar acum îmi dau seama ce reprezentau de fapt. Înfăţişau o viaţă în suspensie, aşteptarea, nişte obiecte nefolosite. Tablouri despre plictiseală.

  Dar poate că plictiseala e erotică, atunci când femeile sunt cele ce lâncezesc, aşteptând bărbaţii.

  Aştept, spălată, periată, hrănită ca un purcel la concurs. Prin anii optzeci s-au inventat mingi pentru porci, pentru porcii care erau puşi la îngrăşat în ţarcuri. Erau nişte mingi mari şi colorate; porcii le dădeau de-a dura cu râtul. Negustorii de porci ziceau că le ridica tonusul muscular, mingile stârneau curiozitatea purceilor, erau un subiect de gândire.

  Am citit despre ei la Introducere în psihologie; era şi un capitol despre şobolanii ţinuţi în cuşti care preferau şocurile electrice totalei inactivităţi. Şi altul despre porumbei învăţaţi să ciugulească un nasture care făcea să apară o grăunţă. Erau trei grupuri: cei din primul căpătau o grăunţă la fiecare ciuguleală, cei din al doilea o grăunţă tot la a doua ciuguleală, pentru cei din ultimul grup grăunţa apărea aleatoriu. Când experimental nu li s-au mai pus grăunţe, primul grup a renunţat foarte curând să mai ciugulească, al doilea grup nu după mult timp. Cei din al treilea grup n-au renunţat niciodată. Mai degrabă ar fi ciugulit până cădeau morţi, decât să renunţe. Sperau: cine ştie când puteau să aibă succes.

  Mă întind pe covoraşul împletit. Puteţi exersa tot timpul, zicea Mătuşa Lydia. Mai multe şedinţe pe zi, incluse în programul zilnic. Braţele pe lângă corp, genunchii îndoiţi, ridicaţi pelvisul, apoi lipiţi şira spinării de podea. Îndoiţi, din nou. Inspiraţi cât număraţi până la cinci, ţineţi-vă respiraţia, expiraţi. Făceam aceste exerciţii în fosta cameră de Ştiinţe domestice, din care fuseseră scoase acum maşinile de cusut şi maşinile de spălat şi de uscat; la unison, întinse pe mici rogojini japoneze, în timp ce se cânta Les Sylphides12 pe bandă. Asta îmi cântă acum în cap, în timp ce ridic, îndoi, respir. În dosul pleoapelor închise văd balerini şi balerine mişcându-se graţios printre copaci, picioare zvâcnind sau fluturând asemeni aripilor unei păsări prinse.

  După-amiaza stăteam întinse în paturi un ceas, între trei şi patru, în sala de gimnastică. Ziceau că e o perioadă de odihnă şi de meditaţie. Pe atunci credeam că scopul era să îşi ia un răgaz ele, să facă o pauză din predare şi ştiu că Mătuşile care nu erau de serviciu se duceau în cancelarie să bea o ceaşcă de cafea sau un lichid căruia îi spuneau aşa. Dar acum cred că odihna era tot un exerciţiu. Pentru a ne obişnui cu timpul gol. Un puişor de somn, cum moţăie pisicile, îl numea Mătuşa Lydia, în felul ei sfios.

  Straniu e că ne era necesară puţină odihnă. Multe din noi adormeau chiar. Eram aproape tot timpul obosite la Centrul roşu. Cred că ne drogau sau ne băgau o pilulă în mâncare, un calmant ceva. Sau poate că nu. Poate că era efectul locului. După primul şoc, după ce acceptai situaţia, era mai bine să fii letargică. Îţi dădeai seama singură că-n acest fel îţi economiseşti forţele.

  Cred că eram acolo de vreo trei săptămâni când a venit Moira. A fost adusă în sala de gimnastică de două dintre Mătuşi, cum se făcea de obicei, în timpul somnului de după amiază. Era încă îmbrăcată în hainele ei proprii, blugi şi sveter de bumbac; purta părul scurt, sfidând moda, ca de obicei – aşa că am recunoscut-o pe dată. M-a văzut şi ea, dar s-a întors cu spatele, învăţase deja să fie precaută. Avea zgârieturi pe obrazul stâng şi o vânătaie. Mătuşile au dus-o la un pat vacant pe care era deja întinsă rochia roşie.