Se dezbrăcă şi începu să se îmbrace din nou în tăcere, cele două Mătuşi stând la capătul patului ei, iar noi toate privind printre gene. Când s-a aplecat, i-am văzut nodurile de pe şira spinării.

  Nu i-am putut vorbi mai multe zile; ne priveam doar, priviri scurte ca o sorbitură. Ştiam că prieteniile erau suspecte, ne evitam în timpul cozilor de la mese la cantină şi pe coridoare între orele de curs. Dar în ziua a patra fu perechea mea în timpul plimbării două câte două în jurul terenului de fotbal. Nu ni se dădeau aripile albe până când absolveam cursurile, purtam doar vălul, aşa că puteam vorbi, câtă vreme o făceam discret şi nu ne întorceam să ne uităm una la alta. Mătuşile mergeau în capul rândului şi la coadă, aşa că singurul pericol era din partea celorlalte. Unele erau habotnice şi ar fi putut să ne toarne.

  Asta e o casă de nebuni, zise Moira.

  Tare mă bucur să te văd, am zis eu.

  Unde putem sta de vorbă? întreabă Moira.

  La spălător, am răspuns. Uită-te la ceasul mare. Două jumate. Despărţitura din fund.

  Doar atât am vorbit.

  Mă simt mai în siguranţă, acum că Moira e aici. Putem să mergem la spălător. Ne putem duce la spălător dacă ridicăm mâna, deşi există o limită de număr, ţin evidenţa pe un grafic. Pândesc ceasul, electric şi rotund, din faţă, de deasupra tablei verzi. Două şi jumătate pică în ora de Depunere de mărturie şi Mătuşa Helena şi Mătuşa Lydia sunt în clasă, căci Depunerea de mărturie e ceva special. Mătuşa Helena este grasă, cândva a condus o acţiune spre obţinerea unei concesii pentru o societate de Vigilenţă împotriva grăsimii. Se pricepe să depună mărturie.

  Acum vorbeşte Janine; povesteşte cum a fost violată de o bandă la paisprezece ani şi a făcut o întrerupere de sarcină. A relatat această poveste şi săptămâna trecută. Părea aproape mândră de întâmplare pe când povestea. Poate să nici nu fie adevărat. La Depunerea de mărturii e mult mai prudent să inventezi decât să spui că n-ai nimic de mărturisit. Dar dacă e Janine, atunci e probabil mai mult sau mai puţin adevărat.

  Dar a cui a fost vina? zice Mătuşa Helena, ridicând un deget durduliu.

  A ei, a ei, a ei, scandăm noi la unison.

  Cine i-a ademenit? continuă mătuşa Helena, încântată de noi.

  Ea. Ea. Ea.

  De ce a îngăduit Dumnezeu să se întâmple un lucru aşa de îngrozitor?

  Ca să-i dea o lecţie. Ca să-i dea o lecţie. Ca să-i dea o lecţie.

  Săptămâna trecută, Janine a izbucnit în lacrimi. Mătuşa Helena a pus-o să îngenuncheze în faţa clasei cu mâinile la spate, ca s-o vedem cu toatele, să-i vedem faţa roşie şi nasul şiroind. Părul blond lipsit de luciu; genele atât de deschise la culoare, încât păreau să nu existe, de parcă le-ar fi pierdut într-un incendiu. Ochii arşi. Arăta dezgustător: lipsită de vlagă, jenată, cu faţa roşie şi pătată, ca un şoarece proaspăt fătat. Niciuna din noi nu voiam să arătăm aşa vreodată. Pentru o clipă, deşi ştiam la ce caznă e supusă, toate am dispreţuit-o.

  Plângifetiţo. Plângifetiţo. Plângifetiţo.

  Şi-o spuneam cu toată seriozitatea, din păcate.

  În general, aveam o bună părere despre mine. Nu şi atunci.

  Asta a fost săptămâna trecută. Săptămâna asta Janine nu mai aşteaptă să ne batem joc de ea. A fost vina mea, zice. A fost chiar vina mea. I-am ademenit. Am meritat durerea.

  Foarte bine, Janine, zice Mătuşa Lydia. Eşti un exemplu.

  Trebuie să aştept până se termină episodul ca să ridic mâna. Uneori, dacă ceri voie într-un moment nepotrivit, te refuză. Şi dacă ai nevoie neapărat să mergi, momentul e crucial. Ieri, Dolores a udat podeaua. Două Mătuşi au dus-o afară, pe sus, de subsuori. N-a apărut la plimbarea de după amiază, dar seara s-a culcat din nou în patul ei. Toată noaptea am auzit-o gemând cu mici întreruperi.

  Ce i-au făcut oare? întrebam în şoaptă, de la un pat la altul.

  Nu ştiu.

  Şi când nu ştii, e şi mai îngrozitor.

  Ridic mâna. Mătuşa Lydia aprobă din cap. Mă ridic şi ies pe coridor, încercând să trec cât mai neobservată. În faţa spălătorului stă de pază Mătuşa Elizabeth. Dă din cap, făcându-mi semn că pot intra.

  Acest spălător era pentru bărbaţi, pe vremuri. Şi aici oglinzile au fost înlocuite cu dreptunghiuri dintr-un metal cenuşiu opac, dar pisoarele sunt încă pe un perete, la locul lor; din email alb cu pete galbene. În mod ciudat arată ca nişte sicrie de copil. Mă minunez din nou cum bărbaţii îşi expun goliciunea, duşurile sunt la vedere, corpul expus spre examinare şi comparaţie; părţile intime se văd în public. De ce oare? Cu scopul de a le da încredere şi siguranţă? Arată o insignă, uitaţi-vă toţi, totul e în ordine, aici e locul meu. Femeile de ce nu trebuie să-şi dovedească una alteia că sunt femei? Printr-un fel de a-şi descheia nasturii, de a-şi desface şliţul, ceva la fel de firesc. Aşa cum se adulmecă câinii.

  Liceul e vechi, despărţiturile sunt din lemn, dintr-un fel de placă aglomerată. Intru în penultima din fund, deschizând uşa. Sigur că nu mai sunt broaşte. În peretele despărţitor e o gaură în lemn spre zidul din fund, cam la înălţimea taliei, amintire a vreunui vandalism de pe vremuri sau moştenire de la vreun obsedat sexual. Toată lumea de la centru ştie despre această gaură, toată lumea, în afară de Mătuşi.

  Mi-e teamă că am întârziat din cauza Mărturiei Janinei: poate că Moira a fost deja, poate a trebuit să se întoarcă. Nu te lasă prea mult timp. Mă uit cu băgare de seamă în jos, pieziş sub peretele despărţiturii şi văd doi pantofi roşii. Dar cum să ştiu cine e?

  Îmi duc buzele la gaura din lemn. Moira? şoptesc.

  Tu eşti? zice ea.

  Da, zic. Mă străbate un