Doamne, cum aş mai trage un fum, zice Moira.

  Şi eu, zic.

  Mă simt ridicol de fericită.

  Mă scufund în propriul meu trup ca într-o mocirlă, o mlaştină în care numai eu ştiu să pun piciorul. Un teren periculos, propriul meu teritoriu. Mă transform în pământul de care îmi lipesc urechea, ca să prind zvonuri ale viitorului. Fiecare junghi, fiecare murmur de uşoară durere, fiecare val de materie lepădată, fiecare creştere sau micşorare de ţesuturi, toate aiurările cărnii, acestea sunt semnele, acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le pândesc. În fiecare lună mă uit cu teamă să văd dacă apare sângele care, când vine, marchează eşecul. Un nou eşec de a îndeplini aşteptările celorlalţi, aşteptări care acum sunt şi ale mele.

  Pe vremuri îmi socoteam timpul un instrument al plăcerii sau un mijloc de transport, sau un mijloc de a-mi implementa voinţa. Îl puteam folosi ca să alerg, să apăs butoane de diverse tipuri, ca să produc anumite acţiuni. Avea nişte limite, dar timpul meu era totuşi mlădios, unic, solid, solidar cu mine.

  Acum carnea se dispune altfel. Sunt ca un nor condensat în jurul unui obiect central, în formă de pară, care e tare şi mai real decât mine şi luceşte stacojiu în interiorul învelişurilor sale translucide. În interiorul lui se află un spaţiu imens cât bolta noaptea, la fel de întunecat şi de arcuit, dar nu negru, ci mai degrabă negru-roşcat, un spaţiu străbătut de ace de lumină care învăluiesc, cresc, explorează şi se contractă, nenumărate ca şi stelele. La fiecare patru săptămâni răsare o lună rotundă, gigantică, grea, un semn. Trece, se opreşte, îşi continuă drumul până se pierde din vedere şi simt disperarea apropiindu-se ca foametea. Mă simt atât de deşartă, lună după lună. Îmi ascult inima, val sărat şi roşu după val, bătând mereu, marcând trecerea timpului.

  Mă aflu în primul nostru apartament, în dormitor. Stau în faţa dulapului care are uşi pliante de lemn. Simt că totul în jurul meu e gol, toată mobila a dispărut, duşumelele sunt goale, fără nici un covor măcar; în ciuda acestui fapt, dulapul e plin de haine. Cred că sunt hainele mele, dar nu seamănă cu ale mele, nu le-am mai văzut. Poate că aparţin primei neveste a lui Luke, pe care de asemenea nu am văzut-o niciodată decât în poze şi i-am auzit vocea când ne telefona noaptea târziu plângând şi acuzând, înaintea divorţului. Dar nu, sunt chiar hainele mele. Îmi trebuie o rochie, ceva să pun pe mine. Scot rochii negre, albastre, purpurii, jachete, fuste; niciuna nu merge, niciuna nu mi-e pe măsură, toate sunt ori prea mari, ori prea mici.

  Luke se află în cameră, în spatele meu; mă întorc ca să-l văd. Refuză să mă privească, se uită în jos la pisica ce se freacă de picioarele lui, miorlăind şi mieunând plângăcios. Vrea mâncare, dar cum să existe mâncare când apartamentul e gol?

  Luke, rostesc. Nu răspunde. Poate că nu mă aude. Îmi vine în minte că poate nu e viu.

  Alerg cu ea de mână, trăgând-o, târând-o prin ferigi, doar pe jumătate trează, din cauza pastilei pe care i-am dat-o ca să nu plângă sau să spună ceva care să ne trădeze; nu ştie unde se află. Terenul e denivelat, cu stânci, crengi moarte, miros de pământ umed şi frunze vechi, nu poate să alerge destul de repede, singură aş putea alerga mai iute, sunt „bună” alergătoare. Acuma plânge, e înspăimântată, aş vrea s-o duc în braţe, dar ar fi prea grea. Am ghetele de excursie în picioare şi cred că atunci când vom ajunge la apă, va trebui să le lepăd, oare o să fie prea frig, o să poată înota atâta distanţă, o să facă faţă curentului; era o situaţie neaşteptată. Cuminte, îi spun mânioasă. Mă gândesc că se poate îneca şi acest gând îmi taie viteza. Apoi se aud împuşcături chiar din spatele nostru, nu zgomotoase ca nişte focuri de artificii, ci scurte şi stridente ca nişte crengi uscate care se rup cu un trosnet. Nu sună cum trebuie, nimic nu sună cum crezi că va suna şi aud vocea strigând: Jos! E oare o voce reală sau o voce în interiorul capului meu sau chiar vocea mea care strigă tare?

  O trag la pământ şi mă arunc asupra ei ca s-o acopăr, s-o protejez. Cuminte, zic iar; faţa mi-e udă de sudoare sau de lacrimi, mă simt calmă şi plutind, ca şi cum aş fi ieşit din timp; lângă ochiul meu se află o frunză galben-roşcată, îngălbenită timpuriu; îi văd fiecare vinişoară roşie. E cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Mă dau puţin mai la o parte, nu vreau s-o înăbuş; mă încolăcesc în jurul ei, astupându-i gura cu mâna. Respir precipitat, iar inima îmi bate violent, cum baţi tare noaptea la uşa unei case unde ai impresia că vei fi în siguranţă. Sunt aici. Taci cu mama, zic în şoaptă. Te rog, fii cuminte; dar cum să poată fi? E prea mică, e prea târziu, suntem despărţite, braţele îmi sunt ţintuite, mi se-ntunecă totul în faţa ochilor, se îndepărtează ca printr-un telescop, până nu rămâne decât o ferestruică departe, ca pe o felicitare de Crăciun, o felicitare veche unde e noapte şi gheaţă afară, iar înăuntru o lumânare, un copac strălucitor, o familie, aud chiar şi clopoţeii de sanie, muzică veche la radio, însă prin această fereastră o pot vedea mică, dar foarte clar, o văd îndepărtându-se printre copacii deja îngălbeniţi, nu cu nuanţe de roşu, o văd întinzând mânuţele spre mine, în vreme ce e dusă cu forţa.

  Mă deşteaptă clopoţelul şi apoi Cora care-mi bate în uşă. Mă ridic în capul oaselor pe covoraş, îmi şterg faţa udă cu mâneca. Dintre toate visele, ăsta e cel mai îngrozitor.

  VI. GOSPODĂRIE.

  Capitolul paisprezece.

  Când a încetat clopoţelul, cobor scara, o fiinţă a nimănui reflectată pentru o clipă în ochiul de oglindă ce atârnă