Uşa salonului este larg deschisă. Intru: nu e încă nimeni altcineva. Nu mă aşez, ci-mi iau locul meu în genunchi lângă fotoliul cu scăunaş pentru picioare, unde curând îşi va ocupa tronul Serena Joy, sprijinindu-se în baston când se lasă uşor în jos. Va pune poate o mână pe umărul meu pentru a se echilibra, ca şi când aş fi o mobilă; cum a procedat şi altă dată.

  Salonul ar fi fost poate numit cândva camera oficială de primire; apoi, cameră de zi. Sau poate e o cameră de primire, din cele cu păianjeni şi muşte. Dar acum este oficial considerată salon, unde unele persoane stau în fotolii. Altele stau doar în picioare. Poziţia corpului e importantă, căci, la vremea aceasta, disconforturile minore au rol educativ.

  Salonul e trist, simetric: forme de avere îngheţată. Ani de zile banii s-au prelins prin această cameră, ca printr-o peşteră subterană, depunându-se mereu sub forma acestor mobile, cum se formează stalactitele din cruste dure succesive. Diversele suprafeţe se prezintă în tăcere: catifeaua de un roz crepuscular a draperiilor trase, luciul scaunelor din secolul al XVIII-lea de culoare asortată, mângâierea covoraşului chinezesc flocos de pe jos cu bujori de culoarea piersicii, pielea delicată a fotoliului Comandantului, strălucirea cutiei de alamă de lângă fotoliu.

  Covoraşul e autentic. Unele lucruri din încăperea asta sunt autentice, altele nu. De pildă, cele două tablouri, fiecare reprezentând o femeie, de o parte şi de alta a căminului. Amândouă femeile poartă rochii întunecate, ca cele din vechile biserici; deşi dintr-o epocă mai recentă. E posibil ca tablourile să fie autentice. Bănuiesc că atunci când le-a achiziţionat, după ce şi-a dat seama că va trebui să-şi recanalizeze energia spre ceva categoric domestic, Serena Joy avea intenţia să le dea drept strămoaşele ei. Sau poate Comandantul le-a cumpărat o dată cu casa. N-ai cum să ştii asemenea lucruri. În orice caz, iată-le atârnate pe perete, cu spinări şi buze rigide, cu sânii strânşi, cu feţele chinuite, cu bonete apretate, păzind încăperea cu ochii lor îngustaţi.

  Între ele, deasupra consolei, e o oglindă ovală, cu câte o pereche de sfeşnice de argint de o parte şi de alta, iar între ele, un Cupidon de porţelan alb cu un braţ în jurul gâtului unui miel. Gusturile Serenei Joy sunt un amestec straniu între o nepotolită sete de calitate şi un sentimentalism dulceag. La amândouă capetele consolei căminului se află câte un aranjament de flori uscate, iar pe măsuţa lustruită, cu intarsii, de lângă canapea e o vază cu margarete adevărate.

  Încăperea miroase a ulei de lămâie, a stofă grea, a margarete veştejite, a mâncare – miros ce şi-a făcut drum din bucătărie sau din sufragerie – şi a parfumului Serenei Joy: lăcrămioare. Parfumul este un lux, probabil că are ea o sursă. Inspir parfumul, socotind că ar trebui să-l apreciez. Este mirosul fetelor prepubere, al darurilor pe care copiii de vârstă mică le dădeau mamelor lor de obicei de Ziua Mamei; mirosul de şosete albe de bumbac, de jupoane albe din bumbac, de praf antiseptic, de carne inocentă de fată ce nu cunoaşte încă sângele şi părul pubian. Îmi produce o uşoară greaţă, ca şi cum aş fi într-o maşină închisă, într-o zi fierbinte şi înăbuşitoare cu o femeie mai în vârstă care e dată cu prea multă pudră. Aşa arată salonul ăsta, în ciuda eleganţei.

  Mi-ar plăcea să fur ceva din camera asta. Mi-ar plăcea să iau un lucruşor, scrumiera spiralată, cutiuţa de argint pentru medicamente sau poate o floare uscată; să-l ascund în faldurile rochiei sau în mâneca mea cu fermoar şi să-l ţin până la sfârşitul serii, să-l pitesc în camera mea sub pat, sau într-un pantof sau într-o crăpătură în perna tare lucrată în petit point cu CREDINŢA pe ea. L-aş scoate din când în când din tainiţa lui să-l privesc. M-ar face să simt că am putere.

  Dar o astfel de senzaţie ar fi o iluzie şi mult prea riscantă. Îmi stăpânesc deci mâinile, care rămân împreunate în poală. Cu coapsele strânse, cu călcâiele sub mine, lipite de trup. Cu capul plecat. În gură am gust de pastă de dinţi: ipsos şi imitaţie de mentă.

  Aştept să se strângă membrii gospodăriei. O gospodărie: asta suntem. Comandantul este capul gospodăriei. El ţine casa. Să avem şi să ţinem până ne va despărţi moartea.

  Şi cala unui vas ţine ceva. O cavitate.

  Cora vine întâi, apoi Rita, ştergându-şi mâinile de şorţ. Şi ele au fost chemate cu clopoţelul, nu le place, au alte lucruri de făcut, să spele vasele, de exemplu. Dar trebuie să fie aici, toată lumea trebuie să fie aici, aşa o cere Comandantul. Într-un fel sau altul, toţi trebuie să treacă prin asta.

  Rita se încruntă la mine înainte de a se strecura în spatele meu, unde stă în picioare. E vina mea această pierdere de timp, din timpul ei. Nu e vina mea, ci a trupului meu, dar e vreo diferenţă? Chiar şi Comandantul este supus capriciilor lui.

  Intră Nick, ne salută din cap pe toate trei, priveşte în jurul camerei. Şi el îşi ia locul în picioare în spatele meu. E atât de aproape încât vârful ghetei îmi atinge piciorul. Oare dinadins? Dinadins sau nu, ne atingem, două încălţări de piele. Simt cum pielea pantofului se moaie, mi-a fugit sângele în pantof care se încălzeşte şi devine ca o piele umană. Îmi trag piciorul uşor la o parte.

  — Aş vrea să se grăbească, zice Cora.

  — Să se grăbească şi pe urmă să aştepte, zice Nick. Râde şi-şi mişcă piciorul, ca să-l atingă din nou pe al meu. Nimeni nu poate vedea mişcarea, sub faldurile fustei mele întinse pe podea. Mă mişc, e prea cald aici, mirosul de parfum stătut îmi dă o uşoară stare de greaţă. Îmi trag piciorul.

  O auzim pe Serena venind