în jos pe scări, pe hol, bocănitul surd al bastonului pe covoraş, paşii înfundaţi ai piciorului sănătos. Intră şontâc-şontâc pe uşă, se uită la noi numărându-ne fără să ne vadă. Dă din cap spre Nick, dar nu zice nimic. Este îmbrăcată într-una din cele mai bune rochii ale ei, de culoarea cerului, cu broderie albă pe marginile vălului: flori şi găurele. La vârsta ei încă simte imboldul să se acopere cu coroniţe de flori. N-are rost, îi zic în gând, fără să-mi clintesc muşchii feţei, nu-ţi mai folosesc la nimic, eşti ofilită. Florile sunt organele genitale ale plantelor, am citit eu pe undeva, cândva.

  Se îndreaptă spre fotoliul ei cu scăunel pentru picioare, se întoarce, îşi dă drumul şi se instalează fără nici o graţie, Îşi ridică piciorul stâng pe scăunel şi scotoceşte în buzunarul de la mânecă. Aud foşnetul, zgomotul brichetei, mirosul de fum îmi arde pieptul, îl inspir cu nesaţ.

  — Întârzie ca de obicei, zice. Noi nu răspundem. Se aude un zăngănit pe când bâjbâie pe măsuţa cu lampă, apoi un clic şi televizorul începe să se încălzească.

  Un cor bărbătesc cu feţe galben-verzui; trebuie potrivită culoarea; cântă „Veniţi la biserica din Wildwood”13. Veniţi, veniţi, veniţi, veniţi, cântă başii. Cu un alt clic, Serena schimbă canalul. Dungi, zigzaguri colorate, sunete trunchiate: este staţia-satelit Montréal care e bruiată. Apoi urmează un predicator serios, cu ochii negri strălucitori, aplecându-se spre telespectatori pe deasupra unui birou.

  În zilele noastre arată mai mult ca nişte oameni de afaceri. După ce-l priveşte câteva secunde, Serena schimbă canalele mai departe.

  Mai multe canale goale, apoi ştirile. Asta a căutat. Se lasă pe spate, inhalează adânc. Eu, din contră, mă aplec înainte, ca un copil căruia i s-a permis să stea târziu cu adulţii. E un avantaj în aceste seri, serile Ceremoniei: mi se permite să văd ştirile. Pare a fi regulă nerostită în această gospodărie: noi venim aici punctual întotdeauna, el întârzie întotdeauna.

  Serena ne lasă să urmărim întotdeauna ştirile.

  Astea care sunt: cine ştie dacă e vreuna adevărată. Ar putea fi chipuri vechi sau contrafăcute. Dar mă uit oricum, sperând să pot citi subtextul. Oricum, acum orice ştire este mult mai bună decât nimic.

  Mai întâi, liniile frontului. De fapt, nu sunt linii: războiul pare să se desfăşoare în multe locuri în acelaşi timp.

  Dealuri împădurite văzute de sus, copacii având o culoare galbenă respingătoare. Păcat că nu reglează culoarea. Munţii Apalaşi, anunţă vocea, unde Îngerii Apocalipsului, Divizia a 4-a, scot cu fum din ascunzători un grup izolat de partizani baptişti, cu ajutorul aerian al Batalionului şi al Îngerilor luminii. Ni se arată două elicoptere negre cu aripi argintii vopsite pe laturi. Dedesubt, o explozie într-un pâlc de copaci.

  Apoi, în prim-plan, imaginea unui prizonier cu faţa murdară şi nerasă, cu doi Îngeri de o parte şi de alta, în uniformele lor negre impecabile. Prizonierul acceptă o ţigară de la unul din Îngeri, o duce stângaci la gură cu mâinile legate. Zâmbeşte silit, strâmb. Spicherul zice ceva, dar eu nu-l aud; mă uit în ochii prizonierului, încercând să-mi dau seama ce gândeşte. Ştie că e ţinta aparatului de filmat: oare zâmbetul vădeşte sfidare sau supunere? E jenat că a fost prins?

  Ne arată doar victorii, niciodată înfrângeri. Cine vrea veşti proaste?

  Poate că e actor.

  Apare crainicul acum. E amabil, patern; ne priveşte visător de pe ecran, bronzat, cu părul alb, cu ochi candizi şi riduri înţelepte în jurul lor, arătând ca bunicul ideal. Ceea ce ne spune, sugerează zâmbetul lui calm, este spre binele nostru. Totul va fi foarte bine curând. Promit. Va fi pace. Trebuie să aveţi încredere. Trebuie să mergeţi la culcare, ca nişte copii buni.

  Ne spune ce jinduim să credem. E foarte convingător.

  Lupt împotriva puterii lui. E ca un actor de cinema celebru, îmi zic, cu dinţi falşi, la care faţa e totul. În acelaşi timp sunt atrasă spre el, ca hipnotizată. De ar fi adevărat ce spune. Dac-aş putea crede.

  Acum ne spune că un lanţ de spioni a fost deconspirat de o echipă de Ochi care a conlucrat cu un informator din rândurile spionilor. Lanţul de spioni a trecut ilegal preţioase resurse naţionale, peste graniţă, în Canada.

  „Au fost arestaţi cinci membri ai sectei eretice a Quakerilor14„, zice spicherul zâmbind afabil „şi se prevăd încă alte arestări”.

  Apar pe ecran doi dintre Quakeri, un bărbat şi o femeie. Sunt îngroziţi, dar încearcă să-şi păstreze măcar o parte din demnitate în faţa aparatului. Bărbatul are un semn mare întunecat în frunte; vălul femeii a fost sfâşiat şi îi cade peste ochi în şuviţe. Amândoi au cam cincizeci de ani.

  Acum avem în imagine un oraş, din nou o vedere aeriană a ceea ce era pe vremuri Detroit. Vocea crainicului se aude pe un fundal de bubuit înfundat de artilerie. De pe linia orizontului se ridică trâmbe de fum.

  „Continuă reamplasarea Copiilor lui Ham conform planului”, zice faţa roză şi liniştitoare care a apărut pe ecran. „Trei mii au sosit săptămâna aceasta în Regiunea Naţională nr. 1 şi alţi două mii în tranzit”. Cum transportă oare atâţia oameni deodată? Cu trenuri, cu autobuze? Nu ni se arată nici o imagine. Regiunea Naţională nr. 1 se află în Dakota de Nord. Dumnezeu doar ştie ce se presupune că vor face odată ajunşi acolo. Teoretic, or să cultive pământul.

  Serena Joy s-a săturat de ştiri. Şi-a pierdut răbdarea; apasă pe buton ca să schimbe postul, prinde un bas-bariton tomnatic, cu nişte obraji ca nişte ugere goale. Cântă: „Speranţa îmi şopteşte”. Serena îl închide.

  Noi aşteptăm, orologiul din hol ticăie, Serena îşi mai aprinde o ţigară, eu mă urc în maşină. Este o sâmbătă dimineaţă de septembrie, pe când încă mai aveam maşină. Alţii au trebuit să şi-o vândă. Nu mă cheamă Offred, am un alt nume pe care nimeni nu-l foloseşte acum pentru că e interzis. Îmi tot spun că de fapt n-are importanţă, numele e